A apărut ultimul clip Slipknot și numănui nu-i pasă

Îmi amintesc când am început să fac cunoștință cu berea la pet în parc, cele trei acorduri de la „Come As You Are” și pachetele de țigări la chetă. Era pe vremea când șmecherii cu net bun luau muzică de pe Kazaa și o împărțeau pe CDuri pentru muritorii de rând, iar tricourile cu trupe se găseau în general ori prin bazar, aduse de te miri ce țigani mai excentrici, ori la comandă de pe Bestial, un fel de Sfânt Graal al tuturor rockerilor de clasa a opta.

Tricourile erau de patru feluri: alea din bazar, doar cu Guns’n’Roses, într-un design atât de kitchos încât trebuia să fii extrem de sărac și de încăpățânat ca să-ți iei așa ceva; alea de pe Bestial, sau aduse de vreun văr de prin afară: ori cu Nirvana (obligatoriu moaca lui Kurt Cobain machiat), ori cu logo-ul Korn (la mine în oraș aveau doar doi frați, cred că-l dădeau de la unul la altul), ori cu Slipknot.

Să nu asculți Slipknot pe vreme aia era ca și cum n-ai fi băut Burger la pet. Nu conta dacă-ți plăcea sau nu. Nu conta dacă știai engleză sau nu, n-avea nici cea mai mică importanță dacă habar n-aveai mai mult de o piesă. Ce dracu, „Duality”, ejnebun?!

Slipknot au găsit exact chichița care-i trebuia generației ca să se agațe orbește de o trupă, pe modelul misterios al cutiei în care nu e nimic. Măștile alea făceau cât jumătate din afacere! În România, cel puțin, aveam cinci clipuri metal mari și late, pe care le rulam în neștire la cine avea monitorul mai mare acasă. Iar faptul că unul dintre ele era cu un moshpit nenorocit între tipi pe jumătate dezbrăcați, care distrugeau o casă și se adunau în jurul unora cu măști horror care răgeau „I push my fingers into my eyes”…era Iadul! Te făcea să-ți fiarbă sângele, să închizi ochii și să vrei să te arunci și tu într-o mare de oameni transpirați în care să dai cu pumnii!

poza1

După asta, însă, s-a lăsat liniștea. Și nimeni n-a înțeles de ce. Era, totuși, o trupă care-și începuse videografia cu faze din „Shining”, ca apoi să continue cu un băiețel măcelar și capre negre. Care fusese ridicată în slăvi atât de americani, cât și de britanici. Care făcuse o generație întreagă de puștani de-a lungul globului să urle „All I’ve got is insane”. Te-ai aștepta la o continuitate riguroasă și, mai ales, la un progres creativ vizibil, nu? Adică…n-au cum să se oprească aici, nuu? Aham…wrooong!

După „Duality”, au urmat „Vermillion”-urile. Mai ales al doilea, recunosc, pica la fix pentru o adolescentă care tocmai ce aflase că prima ei mare dragoste s-a sărutat cu alta la o beție. „Before I Forget” a lovit tare, dar în clip nu e nimic interesant în afară de mandibula lui Corey Taylor. Apoi, pauză. Trei ani.

Băăă, cred că i-am văzut caninul!!!

Băăă, cred că i-am văzut caninul!!!

La „Psychosocial”, aceeași poveste. Piesa a rulat ani buni prin rockoteci, și sunt sigură că și acum o mai găsesc prin vreun playlist, dar clipul e dureros de anost. Niște tipi mascați cu care ne-am obișnuit deja care cântă și se agită într-un cerc de flăcări. Wow.

N-am să înțeleg niciodată de unde și până unde ratarea cu „Dead Memories” (care te face să țipi „cine sunteți voi și ce-ați făcut cu Slipknot?!”), iar în „Sulfur” nici măcar nu mai țin minte despre ce era vorba. Poate doar că videoclipul ăla m-a făcut să vreau o baie cu rățuște.

„Snuff” a picat la fix pentru o adolescentă în mijlocul despărțirilor intempestive de a treia ei mare dragoste, dar cam atât. E o baladă mișto, n-am ce zice, dar parcă prea se scurge dramatismul de peste tot. „Vai, iubito, nu sunt suficient de bun pentru tine, îndepărtează-te de acest nemernic, tu, ființă inocentă”. Aha. Indeed. Nu, n-am să neg că am jelit cu fața-n pernă pe piesa asta. Ce să-ți spun. Dă-mă în judecată.

Suferința excesivă cauzează alunecarea pe parchet.

Suferința excesivă cauzează alunecarea pe parchet.

După cinci ani în care nimeni n-a mai scos vreo vorbă despre ei, în afară de momentul în care a murit Paul Grey, Slipknot s-au gândit să-și regizeze un mega-comeback, cu doi membri noi, un album în curs de lansare și două clipuri scoase la o lună distanță care ar fi trebuit să le reconstruiască altarul pseudo-satanic. Problema e că nimănui nu i-a păsat.

„The Negative One” îmi aduce vag aminte de vechiul Slipknot, dar nu mă lasă cu nimic de fredonat la duș. În clip revin caprele, ceea ce în unele culturi cred că e semn bun. În rest…gagici unsuroase, eterna zvârcolire, faianță. Cam asta e.

Despre „The Devil in I” cred că s-a vorbit mai mult din nevoia de bârfă. Toată lumea se gândea la cine îl înlocuiește pe Joey, pariind deja că mai mult ca sigur e un ratat. În timp ce mă uitam la clip, am avut impresia că băieții ăștia și-au înmagazinat violența în timpul filmărilor la „Before I forget”, „Sulfur” și alte bălării ca s-o elibereze pe toată acum. Dacă ăsta nu e cel mai bun clip al lor, nu știu care e. Membrii se omoară între ei, Mick își jupoaie fața, capul lui Corey se rostogolește pe jos, valuri de sânge curg din toate părțile. Cool! Piesa nu m-a dat pe spate, lipsește mult din vechiul nerv al trupei dar, din respect pentru clip, o să zic că e decentă.

4plus5combined

Dacă ar fi scos chestia asta acum niște ani, înainte ca fanii lor să-și arunce ghiozdanele și penarele cu logo-ul Slipknot și să se apuce de facultate, fac pariu că ar mai fi creat o generație de adulatori. Acum însă, când puștoaicele grase cu piercing în sept preferă să wiggle wiggle decât să headbang, iar mlădițele de rockeri au deja steaguri cu Asking Alexandria… Ce să zic…Măcar vâlva cu noii membri să mai dureze ceva…

Apropo de asta. Mi-e dor de Joey. Și masca aia chiar era sexy.

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *