Actorii fac lucruri trăznite

Am știut dintotdeauna că o să devin actriță. Încă de când eram mică și singurele mele repere cinematografice erau telenovelele la care se uita bunică-mea și cele câteva filme de pe ProTV, am știut că asta trebuie să fac eu cu mine și că pur și simplu…n-am de ales 🙂

dragoste1

Desigur, calea mea a suferit și câteva abateri, că așa-i în tenis. După liceu, m-am lăsat influențată de opinia publică (maică-mea și gașca de prieteni), care zicea că: 1. actorii mor de foame, 2. nu-s în stare să intru la facultate pentru că x, y și z și 3. hai, Ivanna, mai lasă visele astea copilărești, că toți vrem să fim artiști când suntem mici și dup-aia ne lovim de realitate și ne dăm seama că jobul de la 8 la 4 e ce ne trebuie-n viață. Doamneeee, cât de tare au putut să greșească! Dar să revin…

Am dat la Jurnalism, la stat, și am intrat. Fericire maximă pe maică-mea, vai, copilul meu și-a revenit din reverie și se face om serios! Am rezistat o lună. Am detestat fiecare moment petrecut în locul ăla. N-am nimic cu FJSC-ul, sunt sigură că unii oameni se pot integra acolo, dacă asta e ceea ce-și doresc, dar pur și simplu nu a fost pentru mine și pace. Ba nu. Mănânc căcat. Locul ăla e leagănul Satanei și atâta ucidere deliberată de creativitate, combinată cu spălare pe creier, n-am văzut în viața mea! DAR să revin…

După ce m-am lăsat de facultate, cu scopul clar de a mă pregăti pentru Actorie, a început tragedia greacă. Maică-mea a încercat să-mi explice că fac o greșeală monstruoasă, că „pierd startul” (care start?!), prietenii îmi spuneau că n-o să intru și o să mă potolesc, că sunt oameni care asta au făcut tot liceul și că nu pot să mă bat eu cu ăia, în fine, descurajarea și demotivarea veneau spre mine din toate direcțiile. Până când, într-o zi, trecând pe la Universitate, am văzut un afiș pe care scria mare „Cursuri de actorie”. Și viața mea s-a schimbat.

Am făcut pe dracu-n patru, m-am împrumutat de bani și m-am înscris. Așa l-am cunoscut pe Cristi Bajora, un regizor și un om extraordinar, pe care o să-l iubesc toată viața, din toată ființa mea. El m-a pregătit pentru facultate, el mi-a oferit prima șansă de a juca pe scena unui teatru profesionist, el mi-a dat de lucru când n-aveam, el m-a învățat mai bine de jumătate din chestiile pe care le știu. Lucrăm și acum împreună și puteți veni să mă vedeți la teatrul În Culise, în piesele regizate de el 🙂 Ah, apropo: după pregătirea de un an cu Cristi, am intrat prima la facultate 🙂 (În cazul în care vreți și voi la cursuri de actorie, îi găsiți pe Cristi și super-echipa lui la TeenMedia Academy).

După ce am intrat, am avut exact sentimentul ăla. Ăla, știți voi. Ăla care-ți spune că ești fix unde trebuie, că faci fix ce trebuie, că ți-ai găsit locul, că aia e. Facultatea a fost una dintre cele mai mișto experiențe din viața mea, iar pentru asta trebuie să le mulțumesc colegilor mei, profesorului Virgil Ogășanu și, nu în ultiml rând, maică-mii, care a înțeles până la urmă că fie-sa n-are nicio șansă să se facă om serios și m-a susținut necondiționat 🙂

De asemenea, tot în perioada aia am trăit unele dintre cele mai amuzante faze din toată viața mea. Pe care, desigur, o să le povestesc aici, cu riscul de a-mi lua înjurăturile de rigoare:

*În teatru, de obicei, când un personaj are de citit o scrisoare, actorul care interpretează personajul nu mai stă să învețe și textul de pe scrisoare și preferă să îl scrie pe foaie și să îl citească de acolo la momentul respectiv. Ei, când a fost cazul de un moment de genul într-o piesă, colegii mei știau că respectivul actor habar n-are scrisoarea pe de rost, așa că i-au înlocuit-o cu una în care scria: „Ne pișăm pe tine de gras infect, hai să vedem ce faci acum, fraiere, așa-ți trebuie dacă faci tu tot timpul pe deșteptul! Sugi!”. Ăla, când a desfăcut scrisoarea să citească, în mijlocul spctacolului, s-a blocat. Partenerul lui mustăcea, că era și el parte din toată țeapa. După câteva secunde de liniște, colegul cu scrisoarea a început să se caute prin buzunare, după care a zis: „Nu vă supărați, dar nu am ochelarii la mine. Puteți să citiți dumneavoastră?”. Și i-a dat scrisoarea partenerului. Au urmat multe, multe secunde de liniște 😛

*Jucam într-o piesă în care cineva îmi punea somnifere în pahar și leșinam. Eu am 1.77 înălțime și în piesa aia purtam și niște bocanci enormi, așa că aveam în total vreo 1.85. După ce leșinam, partenerii mei, doi băieți, trebuiau să mă scoată din sală pe brațe. Sala era de mărimea unei sufragerii și, în seara aia, full de oameni, așa că sarcina lor de a mă târî afară a devenit brusc mai complicată. N-au avut ce face și m-au scos, dar în drum m-am agățat de cortină și am plimbat-o după mine, m-am lovit de public într-un mare stil și, bomboana de pe colivă, mi s-a prins bocancul în firele boxelor, așa că le-am plimbat și pe alea după mine până aproape de culise. Inutil să menționez cât de penibil a fost, nu?

*În altă piesă, scena mea se termina cu bărbatul visurilor mele care mă părăsește și mă lasă în durere și-n lacrimi. Toată lumea era încordată, eu mă rugam de ăla să ne mai vedem, să nu mă lase, momentul era de maximă tristețe, eu mă atârnam de gâtul lui, că așa era regia, iar el trebuia să mă împingă. Eh, omul avea o umbrelă în mână, așa că atunci când s-a repezit să mă împingă, n-a nimerit cum trebuie și mi-a băgat umbrela fix în ochi. A fost atât de evident, că tot tragismul momentului s-a dus dracului și sala a început să râdă. De parcă n-ar fi fost suficient, când am ieșit din scenă m-am lovit cu genunchiul de un obiect de decor atât de tare, că a răsunat toată încăperea. Și, din reflex, am scos și un „AU!” de-ăla, cu ecou. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos, iar pe mine mă lovise o rușine greu de descris în cuvinte.

*Oricum, una dintre cele mai tari faze s-a petrecut în El Comandante Junior, într-o marți, la Seara Actorilor. Băieții de acolo au avut o idee genială, și anume: în fiecare marți, actorii și studenții la actorie primeau reducere de 50% la majoritatea produselor de bar, ceea ce pentru noi, amărășteni, era genial, vă dați seama. Așa că ne adunam marțea acolo să bem. În paranteză, noi, la facultate, învățăm tot felul de joculețe de grup, care ne ajută să ne destindem, să ne concetrăm mai bine și să exersăm lucrul în echipă. Unul dintre cele mai cunoscute e „Dirli, da”, un fel de leapșa, dacă vreți. Ei bine, într-o seară, unuia dintre colegii mei i se face chef să ne jucăm în mijlocul clubului, în care erau vreo 200 de oameni. A fost atât de mișto momentul, că nu după mult timp a intrat toată lumea din club în joc. Inclusiv barmanii. Cu atât mai amuzant a fost că, fiind seară de club, muzica era dată tare și ne era și greu să ne auzim, așa că urlam unii la alții pe-acolo și ne alergam să ne predăm leapșa. Și nu, nu eram toți actori, și nici nu ne cunoșteam toți între noi 😛

Apropo de asta, începând de mâine seară se reia Seara Actorilor, tot în El Comandante Junior. La muzică suntem eu și Mateiu, cel care se ocupa de Seară și în vremurile de aur de care povesteam mai sus. Înainte de party îl avem invitat pe Florin Frățilă (pe care sigur îl știți de la „10 Lucruri” și de la teatrul În Culise), care ne-a pregătit niște momente super tari, iar la party toată lumea are reducere la chestiile bune de băut de la bar. Oricum, găsiți detalii aici. Așadar, ne vedem mâine, să ne reapucăm de distracție de-aia mișto, ca în vremurile bune. Și, normal, să facem multe, multe lucruri trăznite 😉

 

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *