Am plâns la cel mai prost film al anului

Mă aflam într-o stare de labilitate emoțională datorată unor mici conflicte romantice (a se traduce prin eu și iubitul meu ne tot aruncam oale în cap de vreo săptămână), așa că, masochistă fiind, m-am hotărât să mă uit la un film care să stoarcă și ultima picătură de suferință din mine.

După ce am consultat mai multe surse, printre care un forum cinematografic de liceeni, pe Sfântul Facebook și Arhanghelul Său, IMDB, am constat că toate aruncau în mine cu „The Fault in Our Stars” de parcă ar fi fost plătite pentru asta. Sau or fi fost, cine știe. Nu înțeleg de ce ar recomanda cineva un film ca ăla pe moca.

N-o să mai încerc să justific contextul și o să intru direct în mijlocul poveștii, nu înainte de a menționa că am de gând să ofer spoilere, din simplu motiv că dacă aș lăsa pe cineva cu vreo curiozitate și ar vrea să se uite la filmul ăsta, nu mi-aș ierta-o.

„Sub aceeași stea” (pentru că da, domnule profesor, asta e traducerea în română!) e despre doi adolescenți bolnavi de cancer care se împrietenesc, apoi se combină și unul dintre ei crapă. Un fel de „Sweet November”, cu mențiunea că acolo chiar era ceva care să aducă a romantism. Și Keanu Reeves e al naibii de sexy în boxeri.

Protagoniștii se întâlnesc la un grup de suport. El – cu glume de dat fetițe vulnerabile pe spate, Ea – complet banală și comună. Pentru că scenariștii au dorit să-i imprime tipului un aer de băjet, dar n-au știut cum s-o facă (dat fiind că pe motocicletă nu puteau să-l pună, pentru că tipul are un picior metalic), i-au băgat o țigară în gură, pe care evident că au transformat-o într-un soi de metaforă despre nemurire. Profund.

Șosetele mele de casă sunt mai frumoase. Nu glumesc. Au zebre și chestii.

Șosetele mele de casă sunt mai frumoase. Nu glumesc. Au zebre și chestii.

Ea se duce imediat la el acasă, așa cum ar face orice fetiță cuminte și cu un tub de oxigen după ea, unde obosește după ce traversează un hol și coboară un rând de trepte. În continuare nu va mai avea astfel de probleme, de exemplu, atunci când cară o pătură de picnic în timpul unei interminabile plimbări prin parc sau zburdă zglobie pe străzile din Amsterdam. Pentru că da, e complet ok ca doi adolescenți cu un picior în groapă să călătorească până la celălalt capăt al lumii, însoțiți de mama unuia dintre ei, care n-are nicio problemă în a le permite să-și petreacă noaptea împreună.

Aiurea! Ăștia n-au habar de capul lor...

Aiurea! Ăștia n-au habar de capul lor…

Motivul călătoriei în Țara Cannabisului Răsare e faptul că duduia își dorea o noapte fierbinte cu o prostituată de pe Strada Roșie, care se dovedește a fi de fapt un agent extraterestru sub acoperire. Glumesc. Asta chiar ar fi salvat ceva din acțiune. Dar nu. Se duc acolo pentru că tipa voia să afle ce se întâmplă după ce moare personajul principal din cartea ei preferată. Se aud de acolo bătăile disperate în țeavă ale metaforei cu necunoscutul tărâmului de după, daaa? Bun. Să continuăm. Se întâlnesc cu scriitorul cărții, un bădăran alcoolic și mizantrop, și cu asistenta lui, o roșcată mega-bună.

Dăm pe fast-forward aici, blah blah, paralelă între soarta tragică a lui Anne Frank și soarta tragică a ăstora doi (oare în câte filme am văzut asta?!), blah blah, aflăm că el crapă primul și amândoi sunt perfect OK cu asta, o mai ard o vreme împreună, după care el crapă, iar scriitorul insensibil și antisocial vine la înmormântarea lui ca să-i dezvăluie ei ceva care-i contrazice complet natura insensibilă și antisocială. Și gata.

„Dar ce e rău în asta?” o să mă întrebe acum liceeana depresivă din tine. Păi, mai multe chestii. În primul rând, în momentul în care afli că prima ta mare dragoste e pe cale să crape, nu-ți continui viața ca până atunci. Eu, dacă ar trebui să-mi duc iubitul în convulsii la spital mi-aș smulge inima din piept și mi-aș da cu ea în cap! Oricum, n-aș sta în sala de așteptare cu zâmbetul pe buze de parcă ar urma să nască.

În al doilea rând, tipul organizează o repetiție pentru propria lui înmormântare, ca să afle ce o să zică prietenii lui despre el. Say whaaaat?!?! Numai mie mi se pare fucking macabru? Mai ai o săptămână de viață și tu alegi să-ți torturezi iubita și prietenul cel mai bun punându-i să trăiască anticipat momentul în care or să te bage în pământ?

Părinții fetei o anunță că după ce ea o să moară s-au gândit să se facă asistenți sociali și că n-o să întâmpine mari probleme în viața fără ea, pentru că „se poate trăi cu durerea”. Serios. Asta-i spui copilului tău de 17 ani care crapă azi-mâine. Și copilul tău de 17 ani se bucură. Și marmota ce zice?

Mi-ați luat un scuter? –Nu, suntem doar ok cu faptul că mori. –A, ok, E ȘI MAI BINE!

Mi-ați luat un scuter? –Nu, suntem doar ok cu faptul că mori. –A, ok, E ȘI MAI BINE!

Problema mea cu acest film nici măcar nu ține atât de mult de clișeele orbitoare sau de siropeala proastă și nenaturală, ci de felul în care regizorul a secătuit personajele de orice urmă de umanitate. Avem doi copii bolnavi care se îndrăgostesc pentru prima oară-n viață, iar unul dintre ei asistă la moartea celuilalt. Ar fi putut să fie o treabă, dacă n-ar fi fost interpretați de niște roboți inexpresivi care acționează teleghidați după cum li se trasează cu cretă. Dacă nu ești de acord cu mine, imaginează-ți o secundă cum ai reacționa tu în una dintre situațiile date. Oricare. Îți moare copilul. Îți moare primul iubit. Ești pe moarte. Acum înțelegi ce zic?

Scriitorul e singura persoană umană din toată povestea: e un om traumatizat de moartea fiicei sale, care refuză să socializeze de teama de a se atașa și denigrează din toate puterile orice om care îi amintește de traumă. Asta e ceea ce ar face un om! Totuși, la final e văduvit de această caracteristică, deoarece călătorește până în America, la înmormântarea tipului, ca să-i aducă o scrisoare. E ceva ce orice alcoolic mizantrop ar face, nu fiți răi!

Filmul e împânzit de replici grețoase ca asta:

Clar asta te întristează. Nu faptul că ai cancer sau ceva.

Clar asta te întristează. Nu faptul că ai cancer sau ceva.

 sau asta:

Așa se vrăjesc puștanii în zilele astea? Mamă, ce-am îmbătrânit...

Așa se vrăjesc puștanii în zilele astea? Mamă, ce-am îmbătrânit…

și lista poate continua până mă dor degetele, iar conduita personajelor e neverosimilă și estompată.

Am plâns? Recunosc, mi-a scăpat o lacrimă, dar nu s-a întâmplat nici pe departe la vreuna dintre fazele la care vă așteptați.. Să se noteze totuși că eram într-o stare în care aș fi plâns și la „Expendables”, deci nu e de luat în calcul… Ca notă de final, o să adaug că Sfinția Sa IMDB îi acordă nota 8.2, în timp ce „Fight Club” are 8.9.

Clar, lumea asta se duce de râpă…

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *