Atunci când o să mor

Eu și moartea am început să avem întâlniri încă de când eram mici. Și eu, și ea. Era la începutul meseriei, nu știa încă să-mi ia toți oamenii dragi de lângă mine, o făcea ușor, pe rând, ca și cum ăsta ar fi fost cursul firii, fără să mă lase să mă prind că nu există niciun curs și că oamenii mor la fel de simplu și la 85 de ani, și la 25. Probabil de asta nici nu mă sperie atât de tare și am învățat să o accept ca pe un companion care mă urmează oriunde m-aș duce. Fiindcă așa e. În orice moment, la orice oră și la orice vârstă, pot să mor. E o realitate de care cred că ar trebui să fim cu toții conștienți, poate asta ne-ar elibera și ne-ar face să ne dăm seama că lucrurile pentru care ne certăm, ne zbatem și ne amărâm, de fapt, nu contează.

N-am nicio teorie religioasă despre unde ne ducem atunci când nu mai suntem, așadar refuz să privesc moartea ca pe ceva trist. N-am spus niciodată săracul de el legat de un prieten care s-a dus, fiindcă n-am de unde să știu dacă îi e mai rău sau mai bine. Am spus, în schimb, săraca de mine, de fiecare dată. Pentru că eu sunt cea egoistă care ar fi vrut să-i întindă și ultima picătură de viață din corp ca pe un elastic, doar ca să-l mai știu lângă mine, în timp ce el probabil abia aștepta să ajungă la liniștea eternă. Sau în Rai. Sau la cele 72 de virgine, sau spre Nirvana, sau pe o insulă suspendată între Pământ și cer, unde să bea Mojito toată ziua și să facă sex cu Gia și cu Charlotte Dawson. Habar n-am.

Singurul lucru de care mi-a părut cu adevărat rău, în afară de mine și abisul în care știam că o să mă scufund după pierderea omului pe care l-am iubit, a fost că el, neștiind ce urmează, n-a lăsat niciun semn legat de cum vrea să i se păstreze amintirea. Cred că abia ăsta e un ritual important și, de fapt, singurul care contează atunci când trebuie marcată trecerea unui om de la o lume la cealaltă. Și cred că, dincolo de tradițiile imbecile cu doliu, bani pe degete și aruncat găini peste groapă, fiecare om ar trebui să aleagă cum ar vrea se se desfășoare despărțirea lui de lume.

Am asistat la înmormântările cu popă ale prietenilor mei atei. La slujba unuia dintre cei mai buni prieteni, îmbrăcat în costum de mire, fiindcă murise necăsătorit, când știu că tot ce și-ar fi dorit ar fi fost să-și poarte tricoul preferat, pe seama căruia glumeam că o să-l facă cârpă de vase dacă-l mai tocește mult. La înmormântarea cu alai și bocitoare a uneia dintre cele mai discrete persoane pe care le-am cunoscut vreodată. Lucrurile astea mi-au dat de gândit și m-au făcut să scriu acest text.

Fiindcă atunci când o să mor, vreau ca ceremonia de bun rămas să fie ca un ultim autograf pe care-l dau lumii care m-a înconjurat. Știu că e un clișeu și cântă și Cargo despre asta, dar toată viața mea e o petrecere care nu se mai termină, așa că îmi permit: vreau ca, în loc de slujbă, să faceți o petrecere în club. Să mă puneți în sicriu, pe scenă, și în cazul în care nu crăp tuflită de vreun tren sau ceva, să mă faceți frumoasă și să mă îmbrăcați în alb.

Aș vrea ca toți cei pe care i-am iubit, pe care i-am cunoscut și cu care am colaborat să vină să-și ia la revedere de la mine, să bea un pahar de ce-mi plăcea mie (nu e greu, în afară de Absinth și Stroh beau cam orice) și să asculte muzica pe care o adoram eu (aici e mai greu, că e cam dubioasă). Aș vrea să pună DJii cu care am lucrat și să urle boxele ca și cum aș fi eu acolo. Spre deosebire de cea de care vorbeam mai sus, eu nu sunt o persoană discretă, ba din contră, așa că dacă nu faceți tărăboi până mă sculați din morți, la dracu’ v-ați mai apucat.

Totuși, aș vrea ca, din când în când, să se lase liniște și oamenii care au însemnat ceva în viața mea să povestească cea mai mișto amintire pe care o au cu mine. Nu vreau să public numele acelor oameni din motive lesne de înțeles și, chiar dacă se știu, o să las totuși o listă cu ei într-un loc ușor accesibil.

Îmi doresc foarte mult să fiu incinerată. Numai ideea în sine de a planta cadavre în pământ mi se pare scabroasă și, în plus, sunt ușor claustrofobă. Sigur, n-o să mai fiu acolo ca să simt, dar înțelegeți ideea. Îmi doresc ca cenușa mea să fie împrăștiată în vânt, la mare, în Vama Veche, înspre stânci. Dac-o să mai existe vreun bar de metal pe-acolo, aș vrea să mai beți un pahar de vin și să ascultați WASP și In This Moment.

Sper să apuc să-mi public cartea până o să plec, dar dacă nu reușesc, îmi doresc ca cineva s-o facă. Așa cum îmi doresc și ca acest site să fie păstrat cât mai mult timp posibil. Nu vreau să fie ca și cum n-aș fi fost niciodată.

Vreau, de asemenea, să botezați un shot după numele meu. Unul mov, rece și dulce-acrișor.

Nu-mi doresc să mor prea curând pentru că sunt curioasă de ce-o să se mai întâmple. În același timp, sunt perfect împăcată cu viața mea de până acum și pot spune că dacă s-ar încheia acum, nu mi-ar părea rău. Cred că e important să ajungem să privim moartea fix așa: nu cu superstiție, nu ca pe un demon pe care nu trebuie să-l pomenești ca să nu-l atragi. Ca pe un tovarăș de drum de a cărui prezență ești conștient, care te supraveghează și alături de care știi că vei sfârși. Așa că ai face bine să-l îmbrățișezi din timp, să nu te temi de el și să-i mulțumești că, deși e lângă tine, nu vrea să te ia la joacă fix acum.

Sunt recunoscătoare pentru faptul că un om ca mine, venit din Cuca Măcăii și fără familie, a fost în stare să-și construiască în jur o familie adoptivă. Fără să mă laud, cred că ăsta e mare lucru. Și chiar dacă n-aș vrea, știu că familiei mele încropite o să-i pară rău după mine. Ceilalți probabil or să se bucure că nu mai are cine să-i mai înjure. Ceea ce e bine, pentru că oricum se bea 🙂

Habar n-am când o să întind copita și pot să spun cu mâna pe inimă că, dacă n-o să mă pască vreo boală terminală sau ceva, n-o să fiu eu aia care să provoace asta. Numai așa, de-a dracu’. Viața e un război de anduranță pierdut din start, important e cât și, mai ales, cum reziști. Nu cred că scopul e să ții cu ghearele și cu dinții de amărâtul ăla de puls, ci să ți-l accelerezi de câte ori poți și simți. Să colecționezi povești mișto, să spui ce ai de spus, când ai de spus, să refuzi să-ți fie rău și să te bucuri de fiecare moment care-ți este cruțat. Iar la final, după ce ți-ai făcut lista cu ce vrei să se întâmple după, să fii recunoscător că are cine să-ți îndeplinească dorințele. La mine, are cine. Și pentru că atunci probabil o să fie prea din scurt, că la cum trăiesc, sigur nu mor eu de bătrânețe, le mulțumesc de acum. O să-i vedeți la party, când or să ia microfonul să povestească despre mine.

Să beți un shot Ivanna cu ei, să dansați toată noaptea pe Ace Hood și pe Die Antwoord, să dați din cap pe Slayer și pe Kataklysm. Dimineața, să puneți Love the Way You Lie și Ambrozie, așa cum aș fi făcut eu, să vă apuce melancoliile și să trageți de barmani să mai stea la un pahar. Să mergeți cu taxiul la Mc și să vă luați un Big Tasty. Să ajungeți acasă și să vă apucați de povești. Să nu obosiți, să nu spargeți cheful la trei noaptea, să nu vă certați între voi, să fiți fericiți, să râdeți și să faceți din orice o glumă proastă.

Să știți că pentru orice există o rezolvare, că frica există doar în minte, că viața nu merită luată-n serios, că prietenia e cel mai important lucru din lume, că la un moment dat e posibil să nu mai existe mâine, așa că lucrurile merită făcute azi. Să luați cele mai nebunești decizii, ca să nu vă pară rău că nu le-ați luat, și să le râdeți în față celor care vor să vă facă rău. Să vă bucurați de tot ce vă înconjoară și să rămâneți sinceri și liberi.

Așa cum aș fi făcut eu.

 

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *