Blestemul lui „Hai, că ne cunoaștem”

Există două categorii de oameni: ăia care-și numără prietenii pe degetele de la o mână și ăia care cred că și vânzătoarea de la care își cumpără țigări dimineața le e „prietenă”.

La mine e așa: am câțiva prieteni pe care pot să mă bazez în miez de noapte, care îmi ascultă dramele infinite cu iubitul și se prefac că nu se enevează, care știu cât sunt de apucată și nu le pasă. Pentru ăștia fac orice, că știu că ar face-o și ei pentru mine. Chit că au de cărat un dulap sau un cadavru, mă bag, că suntem prieteni.

Apoi sunt amicii și colegii. Ăia cu care mai ies la o bere din când în când sau pe care-i tolerez că deh, împărțim aceeași încăpere multe ore pe săptămână și aia-i soarta. Ăștia-s cei mai inofensivi, de obicei. Nu consumă prea multe resurse. Ne știm superficial viețile, ne mai plimbăm câinii reciproc când plecăm în concediu și în rest small talk.

După care vin cunoștințele și fix aici voiam să ajung. Oamenii ăia pe care ți i-a prezentat careva într-o conjunctură aleatorie și pe care îi saluți când îi vezi în metrou, după care se așterne tăcerea aia dubioasă, că nu aveți ce dracului să vă spuneți din moment ce singurele cuvinte schimbate au fost despre vreme, acum șase luni!

Însă cumva, deși n-ai avut și n-o să ai vreodată ceva de împărțit cu acești Gigi Spanac, verii de gradul doi ai cumnatei verișoarei tale, cu care te-ai întâlnit la un botez la țară și singura amintire pe care o ai legată de ei e că îți țineau ușa de la căcăștoare să nu intre vaca peste tine, ei au impresia că simplul fapt că te cunosc le creează niște drepturi asupra vieții tale.

Te trezești aiurea cu mesaje. Hai salut, vine o prietenă de-a mea pe la tine prin oraș, n-ai cum s-o ții câteva zile? Te rog io, hai, că ne știm. Acest io este, de obicei, accentuat, de parcă ar aduce vreun soi de greutate frazei că te roagă el și nu altul. Hai, nu-mi bagi și mie CV-ul la tine la muncă? Cum nu-ți aduci aminte, sunt prieten cu Maricica de la Clivideni. Desigur, ești prieten cu ea, nu cu mine, și oricum eu nu sunt prieten nici măcar cu ea, ne știm aproximativ de pe la vreun bairam nu e un răspuns acceptabil. Chiar așa ți-ai luat-o-n cap? Îți lași prietenii la nevoie? Ce țăran ești!

Poate sunt eu un om meschin, dar în cazul în care nu mi-am lustruit reciproc bocancii în armată cu cineva, la mine favorurile se fac în sistem de barter. Mai pe românește, troc. Ok, te las să intri moca la mine la eveniment, că ne cunoaștem. Dar tu ce dai la schimb? Vii să-mi bați un cui când oi avea nevoie? Dai un discount de 10% la mă-ta la frizerie, să-mi tund și eu canișul? A, nu? Păi și-atunci?

Când prietenul meu cel mai bun a avut concert de lansare de album, am plătit intrarea și am cumpărat CD-ul. Da, ați auzit bine. Consider că așa îți arăți afecțiunea și susținerea față de un om, atunci când crezi în el și în proiectele lui. Nu doar cu aplauze și bătăi pe umăr. Desigur, chiar dacă eu, în calitatea mea de BFF, am considerat că e de cuviință să marchez banul, înaintea concertului se treziseră o grămadă de neaveniți să-l roage să-i treacă pe listă. Hai, frate, că și-așa n-o să ai prea multă lume, venim să-ți facem galerie. Hai, că ne cunoaștem!

Un alt prieten de-al meu are un club. Nu de puține ori i s-a întâmplat să apară tot felul de-alde Sulică Frânaru’ și confrații lui, care să-și pună bocancii plini de moloz pe mese, să spargă sticlele de podea și să se ia la harță cu angajații din nimicuri, crezând că e ok, pentru că se știu cu patronul. Când au fost poftiți afară și li s-a spus că nici măcar mamei patronului nu i s-ar tolera un asemenea comportament, au sărit de cur în sus. Cum adică, frate? Păi nu ne știm?!

Aceluiași prieten i se pretind discounturi și de 50% de către vreun văr de-al calului maiorului, în timp ce apropiații îi vin frumos în club, își văd de treaba lor și, dacă e să se bucure de-o cinste, mulțumesc frumos. Dacă nu, achită, lasă tips și pleacă cu strângeri de mâini și inima împăcată.

Am pățit de zeci de ori să mi se ceară felurite aberații, majoritatea venite din partea unor oameni cărora nu le știam nici măcar numele de familie. Vin și eu la tine la party diseară cu niște prieteni, da’ n-avem bani acum, nu vorbești și tu să plătim săptămâna viitoare? Păi stai, frate, că nu-i nici crâșma lu’ mama și oricum, habar n-am cine ești! Hai mă, cum nu știi? Sunt Gogu. Cum care? Gogu! Lua bunică-ta mereu caise de la ai mei din piață și eu ți le puneam în pungă. Hai, că îți promit io că rezolvăm la salariu!

Am scris ieri despre cât de important e să avem prieteni și completez acest fapt prin a afirma că avem foarte mare nevoie și de relații. O mână o va spăla întotdeauna pe cealaltă și asta e realitatea lumii în care trăim. Însă cheia inițierii și menținerii unei relații e reciprocitatea, iar simplu fapt că ne știm, adică am luat fiecare cunoștință de existența celuilalt, nu înseamnă absolut nimic. Mă știu și cu tanti care-mi face cafeaua în fiecare dimineață, la 5 to go. Dar chiar și acolo, eu îi las un bacșiș generos, iar ea îmi desenează un zâmbilici în spuma de lapte și ne înseninăm ziua reciproc.

Sigur, poți să intri gratis la evenimentul meu, pentru că știu că atunci când vin la tine în restaurant îmi pui o cireașă-n plus pe înghețată. Vorbesc cu prietenul meu să-ți lase camera de hotel la jumătate de preț, fiindcă atunci când o să vin și eu la tine în oraș îmi pui o vorbă la prietenul tău cu herghelie, să călăresc juma’ de cal gratis. Te iau pe lângă mine să înveți să pui muzică, că dup-aia îmi mai ții și mie din evenimentele la care nu pot să ajung.

Ah, dar stai! Ești cumva un neica-nimeni a cărui singură aptitudine e să perie și să îmbârlige lume ca să primească chestii moca, fără să ofere vreo garanție sau ceva la schimb? Am și eu o rugăminte la tine: încearcă la altă masă! Hai, te rog io! Așa, că ne cunoaștem!

 

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *