Cât de tare poate să doară un film

Voi începe prin a spune că eu nu sunt genul de om care să pișe ochii la orice. Gen, dacă mă vezi pe mine plângând, înseamnă că e nasol. Ori a murit careva, ori a ajuns Dragnea președinte. Deh, educație primită de la un militar.

La filme, în general, sunt insensibilă ca un mort. Să fi fost vreo cinci la care am suferit pe bune până acum. Cunosc cel puțin doi bărbați al căror film preferat e „Equilibrium” și ambii bocesc au ceva în ochi la el de zici că se termină lumea. Mie nu mi-a clintit o lacrimă.

Acestea fiind spuse, deși citisem despre „A Star Is Born” și aflasem că a distrus emoțional o grămadă de oameni, m-am dus să-l văd fără așteptări nemaipomenite. În plus, recunosc, am mers și cu tolba de prejudecăți legate de prestația lui Lady Gaga – o artistă care, aveam să aflu, n-a fost niciodată apreciată la adevărata ei valoare.

Și spun asta pentru că în film am descoperit o femeie și un om. Nu o curiozitate, nu o nebună excentrică cu pene pe fund. O femeie deosebit de fragilă, de intensă, de feminină, cu slăbiciuni și complexe, însă plină de pasiune. Nu am mai ascultat pe nimeni cântând La vie en rose atât de vibrant și de emotiv până la Gaga. Nu am mai văzut niciodată un tablou atât de perfect de imperfect. Scena aia, cu ea îmbrăcată într-o rochie scurtă cu paiete pe care o poartă stângaci și sprâncenele desenate la jumătatea frunții, cântând într-o franceză aproximativă într-un bar de travestiți, cu Bradley Cooper urmărind-o cu ochii în lacrimi, a fost primul baros care a lovit monumentul de nesimțire Ivanna. Și oh, dacă ar fi fost singurul!

Vorbind de Bradley Cooper, trebuie să fac pauză un moment și să-mi scot pălăria în fața acestui performance în care masculinitatea și sensibilitatea sunt dozate aproape chirurgical. Personajul său, Jack, e un poet al muzicii, un bărbat cu imense resurse afective, însă, fiindcă arta se naște din suferință, este un om frânt. Povestea dintre el și Ally, pe cât de ușor și duios se clădește, pe atât de abrupt e zguduită din temelii, over and over again, de boala și dependența lui Jack, care sfârșesc prin a-i măcina pe amândoi până la oase. Gaga și Cooper, deși complet nepotriviți fizic, au o chimie absolut incredibilă – te fac să crezi fiecare privire, fiecare atingere, fiecare sărut.

„A Star Is Born” nu m-a durut atât de tare doar fiindcă e o poveste de dragoste cu sfârșit tragic. E mai mult de atât. Și nici doar pentru că e un film construit impecabil, cu un crescendo perfect. Ci pentru că eu am fost și sunt oamenii ăia.

Eu nu sunt o femeie frumoasă. (Desigur, dacă mă machiez corespunzător, arăt ca o zeiță, însă asta nu înseamnă nimic). Întotdeauna mi s-a spus că sunt prea înaltă, prea solidă, prea nefeminină, prea-prea și foarte-foarte ca să devin ce îmi doresc. Am ochi potriviți, nas, gură și pomeți potrivite. Nu mi s-a dat nicio șansă, din pricina unor aspecte pe care nu aș avea cum să le modelez. Am avut norocul ca o mână de oameni să vadă în mine și să asculte ce am de spus, ca să ajung acolo unde sunt acum. Și pot și mai sus! Însă întotdeauna, oriunde aș fi, acolo, dedesubt, o să fie tot Rățușca cea Urâtă care se ascunde în stufăriș. Tot fata aia solidă, nefeminină, „plop înalt căcat de ciori”, căreia nu i s-a dat nicio șansă și care acum încearcă să epateze prin fuste prea scurte și păr prea lung.

Și asta e Ally.

De asemenea, din pricina unei succesiuni nefericite de evenimente, sunt un om frânt. Am mai scris despre asta aici și aici. Și prin alte câteva locuri. Desigur, funcționez pe cât de poate de normal, creez ce am de creat, ofer cât am de oferit, însă golul ăla nu se astupă. Se umple provizoriu cu alcool, cu chimicale, cu rostogoliri, căderi și răbufniri. Se golește la loc. Cunosc înstrăinarea de sine. Am trăit-o. Cunosc lipsa autocontrolului și cunosc rușinea și scârba care vin după, dezamăgirea oamenilor dragi și imposibilitatea de a te opri, pentru că-n răul pe care ți-l faci e, paradoxal, singurul bine pe care îl cunoști. Le-am trăit pe toate. Le mai trăiesc încă.

Și ăsta e Jack.

„A Star Is Born” m-a făcut să mă regăsesc în fiecare secundă, lăsându-mă să mă întreb doar de ce sfârșit voi avea parte eu. Mi-a răscolit toate durerile pe care le-am avut vreodată, la scară largă, și m-a făcut să plâng fiindcă la dracu’, de ce nu poate să fie și altfel?, dar dacă ar fi altfel, n-am mai avea nimic de spus. Și, ca să citez, „toți oamenii sunt talentați. Însă doar cei care au ceva de spus ajung să fie ascultați”. Așa cum au avut Bradley Cooper, dar mai ales Lady Gaga, în filmul ăsta – din punct de vedere actoricesc, muzical, regizoral, artistic. Și chiar dacă nu sunteți alcoolici toxicomani cu traume și complexe din copilărie, vă rog să-l vedeți. Poate pe undeva, pe acolo, e și o parte din voi.

I’m off the deep end, watch as I dive in

I’ll never meet the ground

 

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *