Cea mai frumoasă poveste de dragoste

S-au cunoscut în 1945, într-un orășel din Oltenia pe nume Bechet. El – rus născut în Moldova, militar, venit cu garnizoana, bine făcut, cu privirea verde și tăioasă. Ea – olteancă școlită, din neam de mici boieri, țeapănă și mică de statură. S-au întâlnit la un meci de fotbal, unde pe el îl adusese o codoașă să-l prezinte unei învățătoare, iar pe ea o târâse taică-su, disperat s-o mărite cu un popă tânăr, care doar ce ajunsese în sat.

De când s-au văzut au știut că nu le mai trebuie pețit – sau cel puțin așa mi-a povestit El, firea mai romantică a familiei. Ea, de fiecare dată când o întrebam, chicotea adolescentin și-mi spunea că „ei, da, și mie mi-a plăcut de el, cum să nu-mi placă?”.

Au stat împreună timp de trei săptămâni, apoi el a fost mutat cu garnizoana. I-a jurat că se va întoarce după ea, iar ea a promis că-l așteaptă. Tot de la El știu și partea asta, Ea mi-a zis: „așa o fi, mai știu eu? Și acum mănâncă-ți macaroanele, că se răcesc, nu mă mai ține de vorbă!”.

Au urmat scrisorile. Câte una în fiecare săptămână. El îi povestea prin ce parte a țării ajunge, cu cine se întâlnește, cum sunt oamenii prin Vest, Nord, Est, Centru, apoi iar în Nord. În Sud, la Ea, n-a mai ajuns. După un an și câte 52 de scrisori de fiecare, trimise cu sfințenie, El a fost mutat în Moscova. Și nu știa când avea să se întoarcă în țară.

Lunile treceau, ei i-au fost prezentați diverși tineri înstăriți, cu orizonturi, care promiteau să o ducă „la oraș”. Taică-su își pierdea răbdarea, se temea să nu rămână cu piatra în casă. La urma urmei, era cea mai mare din patru frați și toți ceilalți își făcuseră rostul lor. N-o ținuse atâta prin școli și nu-i luase diplomă de facultate ca să viseze ea cai moscoviți pe pereți, așa-i spunea. Ea, însă, primea și trimitea în continuare scrisori.

El îi spunea că „dacă nu vine pe vremea cireșilor, vine pe vremea porumbului”. Apoi, că „dacă nu vine pe vremea porumbului, vine pe vremea strugurilor”. Anii treceau, ea își refuza cu îndârjire pretendenții și îi spunea că-l așteaptă. Părinții Ei se resemnaseră deja cu faptul că o să rămână fată bătrână și se pregăteau pentru rușinea din sat. Ea copia în continuare adresele rusești de pe plicuri, cu migală de caligraf, să nu le greșească.

După trei ani, scrisorile s-au oprit. În locul poștașului, la poarta casei ei, a apărut El.

S-au căsătorit într-o săptămână și, spre disperarea părinților, au pornit la drum. El trebuia să „facă țara” în continuare, reușise să-și ia liber doar cât să se însoare cu Ea. Au străbătut fiecare județ împreună, mereu fără domiciliu, mereu pe fugă, dar împreună. La un momentdat, au reușit să se stabilească cât-de-cât prin Giurgiu. Și-au făcut prieteni, Ea s-a angajat provizoriu, a rămas însărcinată cu ceea ce sperau ei să fie un băiat pe care să-l cheme Viorel. Însă n-a fost să fie.

Au trebuit să meargă la o înmormântare, a uneia dintre puținele cunoștințe pe care le aveau. Pe vremea aia, se spunea că dacă te îmbraci în negru în timpul sarcinii, îți moare copilul. Ea nu punea preț pe superstiții, așa că și-a pus doliul și s-a dus. La câteva săptămâni, copilul s-a născut mort.

Ea a înnebunit de durere. Spunea că e bolnavă, că are răul în ea, plângea tot timpul. El nu știa ce să-i facă, a dus-o și la doctori, și la popă, dar nimeni nu știa ce are. Prin sat se spunea că e o babă care face „fermece”, dansează dezbrăcată la lumina lunii, în pădure, îl cheamă pe Necuratul și îl scoate din oameni. Dezolat, fără să mai aibă vreo soluție, a dus-o și la babă. După trei zile de descântece și vrăji, cu post negru, Ea și-a revenit.

Au fost mutați din nou. Și din nou. După opt ani de stat pe drumuri și bătut țara în lung și-n lat, au primit vestea cea mare: aveau să rămână în Oltenița, pe perioadă nedeterminată.

Ea a rămas din nou însărcinată și a născut-o pe Irina, o fetiță sănătoasă și vioaie, cu ochi negri-tăciune, ca ai Ei. După un timp, s-au mutat din nou, în Călărași – el devenise între timp colonel și a fost repartizat la portul Ostrov. Acolo au rămas până au murit, el în 1999, iar ea în 2009.

După ce s-a dus El, Ea a ieșit din casă doar cât să-i ducă flori la cimitir, în fiecare săptămână, cu religiozitate, timp de zece ani.

La o vreme după ce s-a dus și Ea, eu și mama mea, Irina, ne-am hotărât să-i facem curat în bibliotecă. Iar acolo, printre zeci de cărți, albume cu poze, dicționare româno-ruse și enciclopedii, am găsit și scrisorile pe care și le trimiseseră unul altuia în cei patru ani în care fuseseră despărțiți. Amândoi le luaseră după ei, peste tot prin țară, și le păstraseră timp de 64 de ani.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *