Confessions part II. „Nu o să reușești niciodată.”

Primul vis de care-mi aduc aminte e că voiam să mă fac balerină. Aveam vreo patru sau cinci ani și mă dădeam cu fundul de pământ în fața bunică-mii să lase televizorul pe canalul pe care se difuzau sporadic spectacole de balet. Încercam să imit mișcările dansatoarelor care-mi păreau ca niște prințese de zahăr. Performance-ul de sufragerie îmi reușea, de obicei, timp de câteva minute, după care eram luată pe sus și pusă pe canapea. În parte, ca să nu mă lovesc, în parte, pentru că începea „Dallas”.

După ce am mai crescut, mi-am dorit să fiu Michael Jackson. Aveam un spațiu pe pragul unei uși, singurul care era liber de covoarele comuniste, cu ciucurii periați în fiecare zi. Vedeam scândurile parchetului și îmi închipuiam că aia e scena. În spatele meu, pe tocul ușii, îmi imaginam ca recuzită un casetofon mare, cu luminițe multe. În fața mea, balamalele îmi erau public. Desenasem chiar, cu vârful unei carioci subțiri, doi omuleți cu mâinile ridicate, care mă ovaționau în mintea mea la fiecare reprezentație. Când i-a descoperit, bunica i-a șters cu un burete îmbibat în Axion.

„SĂ DEA DIN FUND ȘTIU TOATE SPOITORESELE”

Am crescut în vremea în care copiii erau făcuți și apoi „se făceau”. Ingineri ca mama, doctori ca tata, avocați sau economiști. Orice altă opțiune nu exista. Sau, dacă erai suficient de încăpățânat, orice altă opțiune te transforma în rușinea familiei. Actorii erau circari. Cântăreții erau maimuțe. Dansatoarele erau curve. Instrumentiștii erau lăutari. Psihologii erau niște apucați.

M-am rugat de mama cu lacrimi în ochi să mă trimită la un curs de orice. Îmi doream să învăț să cânt, să dansez, să cânt la chitară. Mi s-a spus sec că nu am nici voce, nici ureche muzicală, nici mobilitate și nici răbdare sau timp de pierdut ca să învăț un instrument. La una dintre serbările din gimnaziu, în loc să recit o poezie, cum făceau copiii premianți și serioși, mi-am dorit să dansez. Am inventat singură o coregrafie pe muzica din Pantera Roz și am repetat-o pe ascuns. În ziua serbării, i-am spus maică-mii adevărul, ca să știe la ce să se aștepte. Furioasă că fiică-sa urma să se facă de râs, a căutat din priviri un obiect pe birou cu care să mă lovească și s-a oprit la un măr pe care mi l-a aruncat cu putere în cap. Mi-am curățat plângând din păr bucățelele zdrobite, m-am dus și am dansat. Curios, nimeni n-a râs. Însă mama n-a fost acolo să vadă asta, fiindcă se hotărâse să nu mai vină la serbare.

Am primit, ca pedeapsă, mai multe ore de matematică, pe care o înțelegeam, dar la care n-am avut niciodată vreun talent. Când am devenit olimpică la algebră, inginerul din maică-mea a aplaudat furtunos. Când s-a constatat că nu am vedere în spațiu și, așadar, geometria mi-era inaccesibilă, inginerul a părăsit incinta, trântind ușa la ieșire. „Dans îți trebuie ție, când nici măcar nu vrei să înveți? Din fund știu să dea toate pirandele! Nu le vezi pe alea de la piață? Ca alea vrei să ajungi?”. Subiect închis.

„MAI POTOLEȘTE-TE CU MUZICA AIA, CĂ NU TE FAC DISK-JOCKEY”

Când am văzut că n-am sorți de izbândă cu nimic din ce-mi doream, m-am refugiat în muzică. Ascultam cât și cum îmi pica în mână sau în față, așteptam și câte două zile să downloadez o piesă care-mi plăcea, pe care o fragmentam apoi pe mai multe dischete, ca s-o împart cu prietena mea cea mai bună. Ori de câte ori își găsea bunica de treabă prin bucătărie, televizorul vuia doar pe Atomic sau MTV. Îmi notam cu pixul titlurile melodiilor, ca să încerc apoi să le găsesc pe Kazaa sau ODc. Îmi făcusem un caiet special, în care îmi indexam artiștii preferați, împreună cu decupaje din reviste, ziare și postere. Încă speram că o să ajung muzician, așa că i-am falsificat semnătura mamei pe fișa de admitere la Palatul Copiilor și m-am înscris la cursurile gratuite de chitară. Am mers de câteva ori, apoi mi-am dat seama că fără un instrument la care să exersez acasă, eforturile mele n-aveau niciun rost.

Am continuat, însă, să ascult din ce în ce mai multă muzică. Când a văzut că pasiunea mea iese de sub controlul mâinii de fier a inginerului, mama mi-a urlat să încetez. Că nu mă așteaptă nimeni să mă facă câtăreață, că e lumea plină de de-alde ăștia ca mine și că n-are sens să-mi pierd vremea. Și mi-a rupt caietul.

De-a dreptul de necrezut, însă inginerul nu era chiar de piatră. Se bucura să meargă la un spectacol de teatru, aprecia filmele bune, scria mult și avea multe casete cu Julio Iglesias și Joe Dassin pe care le asculta aproape lăcrimând. Însă eu, fiică-sa, n-aș fi putut niciodată să ajung ca cei pe care-i admira. Nu eram suficient de bună. N-aveam talent. Și chiar dac-aș fi avut, nu mă aștepta nimeni tocmai pe mine, o oarecare dintr-un orășel de provincie. Astea-s vise. Prostii. „Nu te fac disk-jockey. Nu te fac. Nu te fac.

Dar m-am făcut, mama, m-am făcut, eu singură m-am făcut, mama! Uite, anul ăsta am pus la două festivaluri mari, mama, vezi, sunt disk-jockey, mama! Mama, mă vezi? 

„NU TE UIȚI LA CUM ARĂȚI? N-AI NICIO ȘANSĂ”

Anii au trecut și visurile mi s-au decantat. Prin liceu, în timp ce profesorii de limbi străine, disperați să ne facă să învățăm, ne puneau să ne construim mici momente artistice la alegere, ca să ne fie mai ușor să deprindem fluență, am început să-mi dau seama cât de ușor îmi e să interpretez. Să joc și să mă joc. Să devin cu totul un personaj, să simt ce simte el, să înțeleg ce înțelege el. Mi-era greu să mă îndepărtez de visul meu de a face muzică, într-un fel sau altul, dar documentându-mă am aflat că una nu o exclude musai pe cealaltă. Că muzica și dansul sunt parte din arta teatrală și că acea facultate e tot ce-mi trebuie ca să-mi pot elibera spiritul atât de prins sub bocancii inginerului ani și ani de-a rândul.

La început, prietenii, profesorii, diriginta și, desigur, mama, mi-au spus că n-o să reușesc niciodată. Că acolo intră doar copii de actori, că se știu toți între ei și e totul e o bulă ermetică în care nimeni din afară nu poate pătrunde. Că n-am terminat un liceu cu profil artistic (aș fi terminat, dar cine să mă lase?) și că sunt în urmă față de ceilalți candidați. Că printre probele de admitere sunt și cele de canto și dans, iar eu nu știu nici să cânt, nici să dansez (aș fi învățat, dar cine să mă îndrume?). Că sunt prea înaltă, prea nefeminină, că nu sunt în stare, că „nu te uiți, fetițo, cum arăți?”.

Dar fiindcă puterea îmi crescuse o dată cu vârsta, mama a capitulat, într-un final, în fața insistențelor mele, și a fost de acord să mă ajute să mă pregătesc pentru admitere. M-a trimis la doi actori din București, la care ajunsese prin ceva relații, dar care nu acceptau pe nimeni la meditații. A concluzionat că asta e, că nu e timp, că nu sunt bani și că să fac bine să dau la altceva, orice, și-or să-mi iasă mie fluturii cu actoria din cap, mai devreme sau mai târziu.

Nu mi-au ieșit.

Am dat la Jurnalism, doar ca să am un pretext să plec de-acasă, iar primul lucru pe care l-am făcut după ce m-am mutat în București a fost să-mi caut niște cursuri de actorie. Am sunat la primul număr de pe primul afiș care mi-a apărut în cale. Am muncit tot anul ca să-mi plătesc cursurile, apoi meditațiile individuale. Mi-am construit un repertoriu. Și cu cântec, și cu dans. Cei din jur îmi spuneau în continuare că o să trăiesc o dezamăgire și o să revin cu picioarele pe pământ. Am fost la examenul de admitere, care a durat două săptămâni. O colegă de apartament, supărată pe mine fiind din cauza nu mai știu cărei prostii, mi-a ascuns buletinul în timpul admiterii. Am continuat probele, legitimându-mă cu permisul de conducere. Am cântat cu vocea strangulată, fiindcă în cap îmi suna altă melodie, cea pe care o auzisem din copilărie – „N-ai voce! N-ai ureche muzicală! Nu poți!”.

Am intrat prima.

„MESERIA ASTA NU-I PENTRU FEMEI”

Am mai scris, aici, despre cum și de ce m-am apucat să pun muzică. Pe vremea când am luat prima dată căștile în mână, cred că mai erau prin țară vreo cinci DJițe. Niciuna open-format, așa cum îmi doream eu să devin. Toate, doar ca opening act pentru alți DJ. Un tip mi-a spus că e târziu pentru mine, că ar fi trebuit să mă apuc de la 16 ani ca să am timp să-mi fac un nume. Tipul ăla nu fusese în viața lui la o petrecere în club. Și totuși, cuvintele lui îmi răsunau în minte de fiecare dată când mă loveam de vreun obstacol. Poate a avut dreptate, poate e târziu. Poate…

DJii de la care am încercat „să fur meserie” se împărțeau în două categorii: cei care refuzau categoric să mă lase prin preajma lor, fiindcă vedeau sexul meu ca pe o amenințare, gândindu-se că ulterior cluburile mă vor prefera pe mine în locul lor, și cei care mă țineau pe lângă ei pe post de un soi de animatoare, ca să le ridic publicul, dar aveau grijă să mă îndepărteze pe cât posibil de butoane, „să nu cumva să faci vreo prostie”.

DJii cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului mi-au spus, în mare parte, mai pe față sau mai voalat, că asta e nu e meserie de femei. Că e foarte greu spre imposibil să-ți câștigi respectul în branșă dacă ai vagin. Că noi, femeile, nu le-avem cu astea tehnice. „Hai, pisi, te scot la un suc să vorbim despre muzică?”.

Zeci de cluburi m-au refuzat. Zeci de manageri mi-au dat seen la mesajele prin care încercam să-i conving să mă lase să dau o probă. Zeci de DJ m-au privit de sus când am ajuns în același pupitru. Zeci de oameni mi-au dat mesaje ca să mă înjure. Când am pus muzică nud pentru prima dată, chiar dacă era evident că am făcut-o în cadrul organizat al unui workshop de fotografie, zeci de oameni mi-au spus că mă dezbrac pentru un colț de pâine. Un DJ mi-a spus că trebuie să-și păzească mai bine meseria, că apar astea ca mine.

În primele cinci cluburi în care am pus muzică, luam câteva zeci de lei pe seară.

Din două cluburi am plecat plângând.

Unul singur a avut încredere în mine. Doar unul.

Și știți ce-i cel mai amuzant? Că aș putea să mă uit acum în urmă, să-i privesc în ochi pe toți oamenii ăștia și să le spun: „Mă mai țineți minte? Io-s aia pe care ați încercat s-o demolați, s-o puneți la colț, să-i spuneți că n-o să ajungă nimic din ce-și dorește”. Dar n-am nevoie.

Pentru că toți oamenii ăștia, absolut toți, știu acum cine sunt.

Acest text este despre campania #IOSAIA a fetelor de la MUZE. Înainte să vă alarmați, vă anunț că nu-mi dă nimeni nimic ca să scriu despre asta, inițiativa articolului îmi aparține în totalitate, tocmai fiindcă mi s-a părut o idee foarte mișto. Campania continuă pe pagina lor de facebook. Fiecare dintre noi e aia

 

Illustrations by Harumi Hironaka

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *