Confessions part I. Un deceniu sub semnul depresiei.

A început prin adolescență. Ușor-ușor, începeam să simt că locul meu nu e în lumea asta, că nu fac nimic bine, că nu merit să exist. Ca și cum tot universul era un întreg, iar eu eram singura care era scuipată afară. Așa am început să scriu, de fapt. Erau dăți în care aveam insomnie, mă ridicam din pat, scriam ceva și abia apoi reușeam să dorm. Cu timpul, însă, în zilele cele mai groaznice, până și scrisul a devenit prea greu. Totul era un efort prea mare, datul păturilor la o parte presupunea un risc pe care nu eram pregătită să mi-l asum. Uneori, nici acum nu sunt.

„Pe vremea mea n-aveam de niciunele și nu mai eram deprimați”

Asta am auzit încă de prima dată când am îndrăznit să spun că e posibil să sufăr de depresie. Mama mea, cu jumătate de viață trăită în automatismul comunist, refuza să creadă că există și altceva în afară de traseul dictat de Epoca de Aur: te naști, înveți, îți iei servici, te căsătorești, faci copii, mori. Mama mea a fost unul dintre acei oameni pe care ceilalți îl admirau, pentru că era mereu veselă și plină de viață. De fapt, mama a fost unul dintre cei mai depresivi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. În mod ironic, faptul că a refuzat să accepte asta și să se trateze i-a grăbit moartea.

La un moment dat, când aveam vreo 15 ani, a cedat și m-a dus la un psiholog. Am făcut doar o ședință – fiind minoră, terapia ne includea pe amândouă, iar când i s-a spus că trebuie să schimbe felul în care mă tratează, că trebuie să renunțe la violența fizică și că cel mai probabil stările mele sunt din pricina abandonului din copilărie, a concluzionat că terapeuta e o tâmpită și că o să vadă ea când o să aibă copii. Și asta a fost.

„Nu există depresie, astea-s mofturi”

De fapt, cauți pretexte ca să nu faci ce ai de făcut, să mergi la școală sau la job. Ți-e lene, de-aia. Vrei să atragi atenția. Vrei să fii pupată-n cur. Ce e, pisi, ți-ai dat și tu seama că viața de adult e grea și acum zici că ești bolnavă? N-ai, dom’ne, nicio nevoie de psiholog, ce, ești nebună? Auzi voci? Ieși din casă, trage o beție sănătoasă și o să vezi că-ți trece. E supărată că a părăsit-o iubi, de-aia face așa. Se alintă. Alții n-au ce mânca și nu mai sunt deprimați. Ar trebui să fii recunoscătoare pentru ce ai și să termini cu tâmpeniile astea. Dacă-ți trag una, îți ies toate depresiile din cap.

Cultura pop a mediatizat depresia și, în același timp, a pus semnul egal între ea și o banală tristețe. Trăim cu impresia că te deprimi după ce te cerți cu iubitul și te tratezi cu înghețată și plâns la filme romantice. Că tot ce presupune boala asta cruntă și nenorocită sunt, de fapt, niște toane de adolescent sau niște crize de soție plictisită. Alegem să-i ridiculizăm pe cei care suferă de ea și, astfel, punem sare pe o rană prea adâncă și, din păcate, invizibilă. Le minimalizăm durerea și le spunem simplu râzi! Ei, pe dracu’, nu poți! Te ridici, îți dai cu niște apă pe față și gata, ce-i așa mare brânză? 

„Ai citit tu undeva și ți-a intrat în cap, termină cu prostiile”

M-am hotărât să merg la psiholog în urmă cu cinci ani. Deja experimentam niște stări foarte ciudate, simțeam uneori că pierd controlul, că e o parte a minții mele unde, dacă o să ajung, o să fie rău. Nu știam ce anume însemna răul ăla, nu știam ce se ascunde acolo și nici dacă ar fi mai bine să mă țin departe de el sau să încerc să-l accesez. Mi-era doar frică.

Atunci mi s-a confirmat ce știusem dintotdeauna: era depresie. O depresie solidă, neclintită, pietrificată cumva în sufletul meu, ca un bolovan imens de calcar care se încăpățâna să rămână acolo și să-mi blocheze circuitele, nelăsându-mă să respir. După un timp, am aflat și de anxietate – se pare că așa se numea tremurul ăla constant, vocea din mintea mea care nu mă lăsa să dorm noaptea de frica a ce-o să se întâmple, ghimpele care nu-mi dădea voie să mă bucur de nimic. Pentru cei din jur, tot un „moft” fusese și ăsta.

Apoi, a venit concluzia cea mare: tulburare Borderline. Ea le alimenta pe ambele, anxietate și depresie deopotrivă, clătinându-mi în același timp forul interior și dărâmând bucăți din el la fiecare pas. Toate trei erau interconectate și trăiau bine-mersi în interiorul meu, hrănindu-se din mine ca niște tenii. M-am străduit să le înving, să le dau afară, am făcut exerciții de respirație, de sugestie, sandplay, zeci și zeci de ore de terapie. M-am chinuit din fiecare fibră a corpului să le expulzez, să le arunc, am tăiat în carne vie, am scos la suprafață lucruri pe care le credeam uitate de mult dar care, iată, doar se ascundeau și mă atacau din umbră. M-am luptat și mă lupt, în continuare, în fiecare zi, cu o Medusa care pare de neînvins: tai capul unui șarpe și îi cresc două în loc. Mereu. Constant. Obositor de constant.

„Gândește-te și tu la lucruri frumoase, ce-i așa greu?”

Când suferi de depresie, e ca și cum ai târî o ghiulea imensă după tine. Te simți greu, mereu obosit, tot ce îți dorești e să te retragi în întuneric și să te odihnești, măcar un pic. Picul ăla poate însemna ore, zile sau chiar luni. Până și cel mai mic lucru pe care trebuie să-l faci pare să fie prea mult pentru bucățica de suflet care ți-a mai rămas. Nu poți să răspunzi la telefon, la mesaje, uneori nu poți nici măcar să mănânci sau să te ridici din pat. Nu poți, nu că nu vrei. Ți se pare că ești inutil, că ești urât, prost, că nu ai făcut niciodată nimic bine, că tuturor le-ar fi mai bine fără tine, că ești o povară, un cancer în lumea celorlalți care uite cât de bine și ușor se descurcă, tu de ce nu poți?

Începi să crezi că ești singurul defect, că vina e doar a ta că nu te adaptezi, intri într-un cerc vicios: cu cât zaci mai mult, te simți mai vinovat, iar cu cât te simți mai vinovat, zaci mai mult. Durerea te paralizează, te transformă într-o legumă, uiți de tine, nu mai vrei să te îngrijești, corpul ți se deteriorează și totul e un haos pentru care nu ești pregătit, tot ce îți dorești e liniște, o liniște deasă care să te înghită pentru totdeauna.

Uneori dormi mult, cu zecile de ore. Ratezi orele de curs, întâlniri, colaborări, chiar îți pierzi jobul pentru că nu ai putut să te trezești. Pauza de care avea nevoie sufletul tău bolnav era prea adâncă. Alteori, nu dormi aproape deloc. Stai pur și simplu cu ochii pe pereți, mintea îți învârte tot felul de gânduri, ațipești câteva minute și apoi tresari. Tocmai ce ai visat cum săreai cu mașina într-un gol, iar gândul că poate asta îți dorești cu adevărat te ține treaz în următoarele ore.

Cei din jurul tău se sperie sau se plictisesc. Majoritatea pleacă. Cei care rămân te fac, într-un fel sau altul, să te simți vinovat, și mai vinovat. Te izolezi din ce în ce mai mult, ceea ce îți adâncește depresia. Unii te iau la mișto, alții se bucură că treci prin asta, că și-așa nu le plăcea lor de fața ta.

Plângi des și aparent fără niciun motiv, sau ai perioade întregi de apatie. Somatizezi, îți cade părul, ți se rup unghiile, îți apar coșuri sau ți se usucă pielea. Cu cât mai rău lași să fie, cu atât mai rău devine. Aștepți zi de zi să atingi fundul, ca să poți apoi să te uiți în sus, dar fiecare zi îți arată un nou fund. Mai jos decât cel de dinainte.

Și în toată această pâclă care te înconjoară, în toată această nebuloasă în care până și mersul la duș poate să fie o luptă în unele zile, te mai trezești uneori cu câte un ei, na! Potolește-te că n-ai nici pe dracu’. Îți dau eu două palme să-ți bag mințile-n cap. Și vrei să urli, să țipi, să spui că nu-i așa, să explici ce ai, de ce fel de ajutor ai nevoie…dar nici măcar asta nu poți. Îți tragi păturile deasupra ochilor și lași întunericul să te cuprindă din nou și din nou. Poate mâine o să fie mai bine. Poate mâine o să poți. Poate.

Dacă ești în mijlocul unui episod depresiv și din varii motive nu poți merge la terapeut, îmi poți scrie oricând aici sau pe facebook. Nu am pretenția că aș putea substitui un specialist, însă te pot asculta când ai nevoie să vorbești și pot încerca să te ajut. Nu ești singur. #imhere 

Illustration by Harumi Hironoka

Comments

comments

1 comentarii

  • Paul Adrian Armonicus says:

    Ego-ul uman este un produs artificial. Se formează in primi 7 ani de viața. Datorită retelei neuronale a creierului uman, Ego-ul se dezvolta prin întreținerea relațiilor sociale. Pentru a dezvolta ego-ul e nevoie de Feed-back, deci de interacțiune cu alte ego-uri gata formate, sau cu unele ce sunt pe cale de a se forma.
    Faptul ca ego-ul este un produs artificial, intra in conflict cu natura spirituala a omului. De obicei acest conflict e ținut sub controlor către majoritatea indivizilor, manifestându-se de-a lungul vieții in diferite stări psihologice neplăcute, dar trecătoare.
    Sunt persoane însă la care acest conflict capătă proporții epice. Atunci ele se dezechilibrează pe plan individual si social, alunecând gradual in depresie, in Tristețe etc.
    Procesul ar putea fi inversat. Trebuie răbdare si claritate, iar atunci persoana iși poate reveni la o stare mulțumitoare de echilibru psihic.

  • Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *