Cui i-e frică de Lorena Lupu?

Povestea mea și a Lorenei nu e așa cum v-ați putea imagina și categoric nu-i cum ne-am fi imaginat-o nici noi – să fim serioși, când două femei aprige și hotărâte se întâlnesc, șansele majoritare sunt să iasă cu scântei. Ei bine, noi ne-am întâlnit citindu-ne reciproc (întâi eu pe ea, vreo câțiva ani, apoi pare-se că am făcut și eu ceva bine de i-am atras atenția :P). Au urmat o bere și-o tocăniță de ciuperci într-un loc aflat fix la jumătatea drumului dintre noi două, niște schițe de proiecte, mai multe beri, mai multe schițe. Acum ne aflăm la începutul a două colaborări concrete, promițătoare, la jumătatea campaniei ei de promovare a cărții „Trollywood” (a cărei mândru susținător sunt) și la finalul unei discuții faine pe care am redactat-o mai jos.

Nu, nu i-am luat un interviu Lorenei – după live-ul de săptămâna trecută, pe care îi găsiți aici, ne-am mai întins la o vorbă (căci se știe, două colege de celulă care doar ce și-au ispășit pedeapsa de douăzeci de ani se mai opresc în fața închisorii la o bârfă mică). Deci iată ce am vrut eu mereu să știu despre Lorena – fără cenzură, fără pretenții, fără editări.

Hai să începem formal, dacă tot ne-am apucat: zi un mesaj pentru cititorii Ivanna.rocks!

Nu bateți cuie în geam. Fumați-le!

:)) bună asta! Boon, să trecem la fapte: când s-a prins Lorena Lupu că știe să scrie?

Cred că s-a născut așa. Nu vreau să sune a bullshit scriitoricesc, dar hai să-ți povestesc: bunicii mei aveau niște dulapuri vechi, secuiești, pline cu rahaturi, în care am găsit primul meu abecedar și așa am învățat până-n trei ani să citesc în ungurește. Pe urmă…

Wow, stai așa. Știi ungurește?

Am fost vorbitoare de maghiară înainte să fiu vorbitoare de română 😉 Stai să-ți zic de abecedar, că de la ăla a pornit totul – așa am învățat să citesc și am descoperit primele povești. După care am zis că alea nu-s suficient de mișto și m-am apucat să scriu eu altele. Erau absolut execrabile, că-n ele toți prinții și toate prințesele erau fericiți și se iubeau de la prima pagină până la ultima, că eu nu voiam să treacă prin momente nasoale. Se ducea prințul și-i explica Zmeului că e nașpa să fii rău și ăla înțelegea și devenea și el om bun ca toată lumea. Mi-e rușine de ele, dar sunt de părere că până nu-ți scrii porția de aberații de mega-căcat nu înveți să scrii bine.

Fiecare are o normă de rahaturi de împlinit și dacă toată lumea ar înțelege asta și n-ar mai încerca să epateze, am avea mai mulți oameni care ar scrie bine.

Ce-a fost întâi, scriitoarea sau bloggerița?

Când mi-am făcut blogul, în 2005, aveam deja cărți scrise și publicasem într-un număr de ziare. Cumva blogul a ajuns să mă reprezinte și e ciudat, că eu nu m-am văzut niciodată ca pe un blogger din ăla cu hashtag. Blogul a fost așa, un mijloc de a comunica cu poporul.

De ce îl faci carte acum? De ce carte și de ce acum?

Pentru că știu că e un blog iubit. Am primit nenumărate mesaje de la oameni care au depășit momente grele citindu-mă, pe care i-am făcut să râdă și să-și depășească stările nasoale. Am primit, de-a lungul timpului, și câteva propuneri timide de a-l transforma în carte, însă colaborarea cu editurile din România e, de cele mai multe ori, dezavantajoasă pentru autor.

În mod tradițional, editura îi oferă acestuia între 7 și 10% din câștiguri, iar campania de promovare constă în organizarea unei lansări. Atât. De-acolo, să fii sănătos, te descurci! Tu, ca autor, trebuie să continui să gândești evenimente, să le organizezi, să le promovezi, să te rogi de patroni de cârciumă să te primească, să aduci invitați, să atragi oamenii să-ți cumpere cartea. Dacă te bazezi pe editura care te-a lansat și atât, nu mai vinzi nimic, oricât de popular ai fi pe net. Ori să scrii o carte de 300 de pagini, să duci intriga susținută până la final, să întreții personajele – e un efort pe care l-aș compara cu o sarcină! Iar dacă duci o sarcină ca la final să faci un semi-avort, mai bine nu te mai apuci.

Când a apărut Hyperliteratura cu propunerea de a da 30% autorului și de a organiza un turneu național de promovare, am zis da!

Cum e Lorena Lupu de fapt? Ce-i place să facă în viața reală?

Eu încerc să-l țin pe omul-Lorena Lupu acasă. Nu vreau ca rubrica mea de comentarii să se transforme într-un mare coafor unde să-mi dea oamenii sfaturi de viață. Asta pentru că, în general, urăsc instituția sfatului de viață. Văd pe pereții altor femei cum toate precupețele le învață cum să se poarte cu bărbatul și ce să gătească, iar asta mi se pare foarte neartistic. Eu, pe peretele meu, sunt artistul și scriitorul Lorena Lupu. În rest, sunt un om banal: mă uit la filme, merg la teatru și la concerte, nu e nimic spectaculos în viața mea.

N-ai un sicriu acasă în care dormi?

Nu, n-am. Am unul în care-mi îngrop haterii. Știi, dacă un bărbat scrie un text în care-și bagă pula de treizeci de ori, Gigel o să zică „mamă, ce mișto, ce coaie mari are!”, dar dacă același text e scris de o femeie, Gigel o să urle că nu-i frumos din partea unei doamne. Băi, dă-te-n morții tăi, că nu l-am scris cu pizda! Citește textul, înțelege ideea, fii de acord cu ea, contest-o dacă vrei, dar nu te lua de pizda mea!

Ar fi marfă un titlu de-ăsta! Lorena Lupu: „Nu te lua de pizda mea!”

Hmmm, sună un pic prea harsh :)) Parcă ar fi o ţaţă care se ceartă în piaţă. Pune mai degrabă Lorena Lupu: “Am un sicriu pentru hateri”, să sune dark şi goth.

Serios acum, nu te epuizează lupta asta?

Sincer, pentru mine e o plăcere să-i văd cum se prăbușesc pe interior! Știu că nu-i nobil să spun asta, dar am cunoscut oameni abuzivi și în viața reală și știu că ei se hrănesc din nefericirea altora, se bucură să extragă starea de bine din oameni. Iar când cineva le aplică o lovitură, fie ea fizică sau virtuală, îi vezi cum își pierd reperele și fac ca o muscă prinsă-ntr-un pahar. Da, îmi place să-i umilesc și cea mai mare satisfacție o am când îmi dau ei mie block – abia atunci înseamnă că i-am demolat.

Nu ți-a fost teamă că „Trollywood” n-o să fie suficient de interesantă pentru a fi cumpărată, dat fiind faptul că oamenii au citit deja textele respective pe blog?

Nu, pentru că textele nu sunt 100% copiate de pe blog. Există o responsabilitate a publicării, în secunda în care știi că acel text va intra într-un volum îl refaci, îi mai dai nuanțe, îi dai valoare literară. Textele sunt „împlinite”, le-am dat forme, le-am mai pus țâțe, le-am mai băgat șosete în sutien. Pe lângă asta, cititorul online vede doar textele de acum, n-are nici timp, nici răbdare să penetreze analele. În selecţie, am pus inclusiv texte din 2007 sau 2008. Ah, da, și nu e font alb pe mov, e cu negru pe alb. Știi că mulți comentaci de pe net, din ăia care au impresia că blogul tău e datoria ta faţă de ei, vin cu atitudinea aia de client care găseşte ciorba rece: „îmi greu să citesc alb pe mov”. Mie îmi place să-ți fie greu. Pentru că te urăsc.

Hai mă, chiar așa, urăști pe toată lumea?

Nu, glumesc. Eu chiar iubesc oamenii. Urăsc în schimb atitudinea asta de angajator care nu-mi dă salariu, urăsc pretențiile, chestia cu fă asta, spune asta, ar trebui să scrii despre nu știu ce. Câtă vreme acolo scrie lorenalupu.com, n-ai niciun drept să-mi spui ce să fac.

Te gândești că o să dispară vreodată lorenalupu.com?

Probabil. Nu știu. Am învățat să nu fac promisiuni pentru eternitate pentru că viața are un mod foarte mișto de a-ți râde în nas. Uite, că tot îți povesteam mai devreme în live-ul nostru despre campania cărții ***pauză de publicitate*** pe care o puteți precomanda pe www.hyperliteratura.crestemidei.ro, iar pentru 50 de lei aveți cartea, transportul inclus și apăreți în capitolul de mulțumiri***am încheiat pauza***.

Pe 31 august se vânduseră în jur de 120 de exemplare dintr-un tiraj de 1000, în condițiile în care toată lumea era la final de concediu, când se știe că rămâi fără niciun ban. Ei, eu am îndrăznit să visez că, dacă-i așa, putem stimula în septembrie precomenzile astfel încât să vindem jumătate din tiraj. S-ar fi putut.

Dar vezi cum are viața obiceiul ăsta de a-ți râde în nas? Am primit un ban de 30 de zile pe Facebook pentru că o singură idioată a venit să mă injure și să-mi raporteze replica. De asta nu spun niciodată „niciodată”. Cert e că oamenii pot să-mi facă multe căcaturi, şi mulţi dintre ei le şi fac, dar nu pot să-mi înfrângă spiritul. Dacă ești liber pe interior, mori liber pe interior.

Pe mine și pe Lorena ne găsiți LIVE aici, sâmbătă, pe 9 septembrie, începând cu ora 18:00. 

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *