„Dar vai, el mă iubește sincer…”

How-To-Break-Up-with-Your-Sponsor-800x588

„…numai că se cam șterge cu mine în locul ăla unde nu răsare soarele.

Mă minte, după care ori neagă și îmi râde în față, ori se dă de ceasul morții și a doua zi face la fel.

Nu face niciodată ce-l rog, pe o ureche îi intră și pe alta îi iese, perfect receptiv la dorințele și nevoile altora, dar perfect impenetrabil la ale mele. Roata se schimbă, evident, când vine vorba de dorințele și nevoile Luminăției Sale, cărora eu trebuie să le ies în întâmpinare cu servitudine, uitând de job, prieteni sau familie.

Mă umilește, și în particular, și de față cu prietenii.

Se enervează, de multe ori pe alții, dar de răzbunat se răzbună întotdeauna pe mine.

Nu mă ascultă, nu mă înțelege, nu mă respectă, condamnă sau ia la mișto tot ce-mi place să fac. Nu îmi dă atenție, nu e interesat de mine ca om, vrea și nu dă nimic la schimb. Sau nici măcar nu vrea. Stăm și noi așa, din inerție.

Mă urmărește, îmi invadează constant spațiul, îmi caută-n telefon, crede că-l înșel și dacă mă duc la pâine, își pune prietenii să mă urmărească, mă bănuiește mereu că-l mint.

Încearcă să îmi destabilizeze subtil încrederea în mine, îmi sugerează că-s proastă, urâtă, incapabilă, mă vorbește pe la spate, încearcă să „avertizeze” pe toată lumea ce om groaznic sunt.

Încearcă să schimbe fundamental tot ceea ce reprezint, i-ar plăcea dac-aș fi roșcată, deși m-a cunoscut brunetă, dacă m-aș lăsa de mers în cluburi, deși acolo ne-am întâlnit, dacă mi-aș abandona jobul pentru că îmi mănâncă prea mult timp și m-aș apuca altceva, deși știe că ador ceea ce fac.”

Aud genul ăsta de povești și primesc genul ăsta de mesaje constant. Și țin să menționez că am omis să fac acordul de gen doar ca să nu îngreunez citirea articolului, dar vin și de la femei, și de la bărbați, (aproape) în egală măsură. Pe unele le-am pățit și eu, cu altele doar empatizez, însă întrebarea pe care o pun de fiecare dată e „bun, și iubirea, aia de care ziceai, cum se manifestă, mai exact?”. „Păi își cere scuze. Sau face ceva drăguț ca să se revanșeze. Gen îmi ia ceva, sau mă duce undeva unde îmi doream să merg”. „Mbon. Dar continuă să greșească și să te abuzeze”. „Mmmda. Sau să facă alte chestii și mai nasoale”. „Și tu numești asta iubire?”.  „Păi ce e?”.

Ură. Dispreț. Desconsiderare. Zi-i cum vrei. Dar…iubire?! Pffff…

Iubirea e chestia aia mișto, caldă, aia cu care muți munții, aia care te face să te simți în siguranță, dorit, apreciat. Aia prin care devii centrul Universului cuiva care e, la rândul lui, centrul Universului tău. Iubirea e stabilitate, înțelegere, respect, încredere. Cam opusul poveștilor de mai sus, la o adică 🙂

„Păi și ce să înțeleg din asta, că mă minte când zice că mă iubește?”

Nu neapărat, boss. Nu zic că ai o relație cu ultimul nenorocit manipulator, care nu face altceva decât să urzească planuri prin care să-ți facă rău, zi-lumină. Nu. Poate are impresia că te iubește, poate că doar genul ăsta de „iubire” a primit și așa știe să se manifeste, iar lucrurile astea greu se mai schimbă. Poate s-o fi îndrăgostit la început, a confundat asta cu iubirea, iar când i-au trecut fluturii și florile de câmp, și-a dat seama că nu-l mai interesezi, dar îi e frică să și-o recunoască până și lui. Poate e intimidat de tine. Poate vrea să te țină lângă el cu orice preț. E multă bătaie de limbă. În orice caz, de iubit, crede-mă că nu te iubește.

„Dar dacă e doar o fază și o să-și revină? Ce, în iubire nu se mai greșește?”

Ba normal că se greșește. Dar o greșeală nu e o stare de fapt. O greșeală e fix ce-i spune numele: „ups, am comis-o, îmi pare rău, învăț din asta și nu mai fac”. Și nu mai fac! Repetarea constantă a unei greșeli vine la pachet cu lipsa de respect și cu disprețul de care spuneam. E un fel de „mă piș atât de tare pe ce însemni tu ca persoană, încât chiar nu-mi pasă că te rănesc”. Iar asta, să-mi fie cu iertare, iubire nu e.

„Păi bun. Înțeleg ce zici, dar ce mă fac?”

O tai. Cât de rapid și de elegant posibil. Smulgi plasturele și dispari. Știu că e greu, știu că doare, știu că, probabil, îl iubești ca pe soarele dimineților tale. Dar altă soluție, crede-mă, nu e. Mi-au luat luni de zile să accept faptul că omul care se jura pe sfânta cruce că mă iubește CHIAR nu mă iubea și încă alte câteva (multe, prea multe) luni să rup pisica și să-mi văd de ale mele, cu orice preț, cu orice risc. Partea bună e că, cu cât trece timpul, cu atât începi să vezi lucrurile mai clar, să observi că, surpriză!, chiar există o luminiță la capătul tunelului și, dacă ești băiat deștept, mai ai puțin și ajungi la ea.

Așa că fii băiat deștept. Și găsește dracu pe cineva care să te iubească. De preferat, fix așa cum ești 😉

În cazul în care vrei să vorbești cu mine, dar n-ai ceva special de spus, doar chef să mă saluți/înjuri sau nevoie de un sfat, Dragă Redacție e locul potrivit pentru tine. Scrie un mail la contact@ivanna.rocks, iar eu îți public mesajul aici și îți și răspund la el! Cool, huh?

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *