De ce am început să pun muzică, de ce m-am oprit, de ce am revenit

Era vara lui 2012. Tocmai ce ieșisem dintr-o relație de șase ani de zile, care îmi mâncase sufletul. Eram în Vamă, ca de obicei, ăla deja se plimba de mână cu alta prin fața mea, toți cunoscuții din zonă erau de partea lui, că doar la el în crâșmă beau bere pe caiet, iar eu crâșmă n-aveam. Aveam doar laptopul, bocancii și-o cămăruță de 1×1 la Bazart. Muream pe dinăuntru.

Aveam de ales: ori mă întorceam în București, să crăp acolo, ori rămâneam să crăp în Vamă. Am decis că, așa cum e mai bine să plângi într-un Mercedes decât pe-o bicicletă, parcă și suferința pe malul mării era mai dulce decât aia dintr-o garsonieră în Pantelimon. Dacă aș putea să mă întorc în timp, m-aș bate pe umăr pentru (probabil) cea mai bună decizie din viața mea. Pentru că așa, în mijlocul unui sfârșit, a început totul.

Am ajuns în Goblin pentru prima dată în viață pe 30 iunie. Țin minte data exactă fiindcă sărbătoream ziua de naștere a celui mai bun prieten al meu. Într-o singură seară, s-au întâmplat cele trei lucruri care, puse cap la cap, m-au adus unde sunt acum. Într-o singură seară, am aflat că există o lume și fără metal și că nu e rea deloc. Tot atunci, i-am cunoscut pe Gojira, unul dintre principalii dirijori ai lumii care mie mi-era străină până atunci și omul care m-a inspirat să mă apuc de pus muzică, și pe Draven, pionul principal din spatele demenței pe nume Goblin, care mi-a devenit între timp și prieten, iubit, confident, producător și „acasă”. Asta sunt eu atunci, fix înainte să se întâmple.

Din seara aia, nimic n-a mai fost la fel. Lumea-fără-metal mă atrăgea din ce în ce mai tare. Recunoșteam agresivitatea din ritm și stare, însă nu era la fel. Versurile mă loveau în față, mi-era greu să țin pasul, nu știam să mă mișc din tot corpul, când tot ce făcusem până atunci era să dau din cap. Aveam impresia că trădez comunitatea, fiindcă asta-mi băgaseră în cap frații mei rockeri de până atunci: că nu pot exista și Slayer și Jay-Z în aceeași farfurie. Ce tâmpenie.

Ușor, am început să mă deschid. Nu exista Shazam pe vremea aia, așa că îmi notam ce versuri puteam să prind din piese și le căutam apoi pe Google, ca să le identific. Așa am descoperit Skrillex, Chase&Status, Zeds Dead, Cris Cab, Xzibit. Așa mi-am dat seama că energia aia e în mine, uitându-mă la Gojira, la Undoo, la Chesarion și dorindu-mi să fiu acolo, să fiu ca ei, să fac ca ei. Doamne, cât timp a trecut!

Am căutat pe net oameni care să mă învețe. Am găsit unul singur, din Iași, așa că m-am dus până acolo doar ca să învăț cum să fiu DJ. Eu, care pusesem doar rock în Winamp până atunci, vedeam pentru prima dată butoanele alea multe din fața mea și mă gândeam că n-o să pot niciodată. Am putut.

Prima dată când am pus muzică în club a fost un dezastru. Am zis că n-o mai fac niciodată. M-am făcut de râs. Sunt o ratată. Un nimeni. La ce mi-a trebuit? Tot Draven mi-a tras două palme și m-a așezat din nou pe traiectorie. Mai încearcă. Încă o dată. Și încă o dată.

Au trecut anii. Au trecut și DJ-ii care se uitau la mine de sus și râdeau în barbă. Ce e, pisi, nu găsești cablul? Ia caută-l în patru labe, cum știi tu mai bine. S-au adunat, în schimb, oamenii care m-au susținut, cluburile care mă voiau, afișele pe care scria cu litere mari IVANNA.

Am acceptat să devin DJ rezident la unul dintre cele mai mari și longevive lanțuri de cluburi din țară. Am pus muzică la deschideri, aniversări, Crăciunuri, Revelioane, până când n-a mai existat eveniment important din cadrul brandului respectiv la care eu să nu pun. Eram acolo uneori și șase seri din șapte. Apoi s-a întâmplat asta.

M-am întors la pupitru la o săptămână după. La fel ca șoferii care vor să se întoarcă la volan imediat după ce scapă dintr-un accident, am simțit că dacă n-o fac atunci, n-o s-o mai fac niciodată. Că dacă las durerea aia să se pietrifice în mine, o să se piardă pentru totdeauna bucuria de a conduce o noapte de club. Toată noaptea, am băut și-am tras până când n-am mai știut de mine. Am căzut de pe bar și-am pus aceeași piesă de trei ori la rând. Eram praf. Nu, nu puteam s-o mai fac. Probabil niciodată.

Din inerție, totuși, am mai încercat. La câteva zile după, patronul lanțului de cluburi pentru care lucram mi-a spus să îmi găsesc un iubit mai potent, că poate de-aia sunt așa tristă. Da, omul știa ce mi se întâmplase. Tot atunci am aflat că unul dintre DJ-ii pe care îi ajutasem să-și păstreze locul de muncă mă săpa de ceva timp si acum își găsise ocazia perfectă să-mi dea lovitura de grație. Las-o, domne, să se ducă, nu vezi că nu mai poate? Atunci am decis să spun stop.

Am fugit, ca de obicei, în Vamă, ca să mă vindec. M-am întors după două luni. Și în București, și la pupitru. După o oră de stat în picioare, nu-mi mai simțeam spatele. M-am încăpățânat. După o săptămână, îmi paralizau picioarele de la genunchi în jos.

M-am oprit. Au început vizitele la medici, tratamentele, radiografiile. Am ajuns la Urgențe, pentru că mi se prescrisese tratamentul greșit. Am mai ajuns o dată, pentru că eram intolerantă la unul dintre medicamente. Am aflat că am hernie de disc, scolioză și sciatică. M-am gândit că asta a fost. Că n-am să mai pot niciodată să zburd zece ore pe seară, să sar, să mă zbânțui. Cum aș fi putut, când până și treizeci de minute fără să stau jos erau un chin?

A intervenit tot Draven, care deși nu-mi mai era iubit demult, îmi rămăsese prieten. Unul dintre cei mai buni, mai devotați și mai loiali prieteni pe care i-am avut vreodată. Omul care m-a luat de jos și m-a făcut să înțeleg că pentru asta sunt făcută, omul care m-a ajutat să merg la tratament, omul care, atunci când a văzut că pot din nou, mi-a găzduit comeback-ul la el în club. În Goblin. În Goblinul unde a început totul.

S-au alăturat, de atunci, și alți oameni care cred în mine și care vor să mă ajute să arăt lumii întregi ce pot. Pentru că să fii DJ nu înseamnă numai să-ți pui o glugă-n cap și să învârți de niște butoane, sau să înghesui hituri peste hituri și să lași în seama altora să-ți facă seara reușită. Să fii DJ înseamnă să fii acolo, să inițiezi o stare, să începi un film în care oamenii intră o dată cu tine și din care ies o dată cu tine.

Să fii DJ e ca și cum ți-ai ieși din corp și ai deveni, pe rând, fiecare dintre oamenii care stau în fața ta. Ca și cum  ai avea niște sfori invizibile prin care să comunici cu cei care așteaptă să le dai cea mai mișto seară din viața lor. Ca și cum inima ta bate doar pe bpm, și doar atunci când publicul ridică mâinile o dată cu tine. Ca și cum sunetul ajunge din difuzoare până-n sânge.

De asta am revenit. Pentru că doar atunci, când sunt în fața voastră, simt că trăiesc cu adevărat. Vă mulțumesc. Și n-am să mai renunț. Probabil niciodată.

Ne vedem diseară la Goblin 😉

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *