De ce cred eu că sunt nocive concursurile gen Vocea României

Ieri seară am scris un post la nervi și grabă, despre concursurile de muzică, și mi-a sărit jumătate de internet în cap. Găsiți postul aici.

Pentru că n-aveam timp și nici chef să stau la dezbateri, am amânat problema pe azi, când pot într-un final să o lămuresc. Așadar:

1. Eu spun:  „Le conving pe copilele astea amărâte că o să ajungă mari vedete. În primul rând, eu nu am mai auzit NIMIC de NICIUN om care a câștigat vreodată vreun concurs de-ăsta, de la Megastar încoace.”

Internetul spune: Feli Donose, Oana Radu, Florin Ristei.

Păi s-o luăm pe rând. Să vorbim întâi despre Feli Donose, că ăsta a fost exemplul cel mai vehiculat. Dragii mei, Feli era în pâine încă de prin 2012. A scos piese cu Puya, Grasu XXL și Guess Who dinainte de Vocea României. Apropo, știți piesa aia a lui Guess Who, „Sex”? Aia cu „nu există drog mai tare decât sexul”? Eh, acolo e Feli. Că femeia a luat avânt mai mare după ce a participat la concurs (înțeleg că nu l-a câștigat), da, e partea a doua. Dar nu era un Gigel de pe stradă în momentul participării și nu s-a lansat atunci! Am impresia că și Cristina de la Impact a câștigat Vocea României, iar Impact bubuia prin 2000. Ce facem, spunem și de ea că s-a lansat tot acolo?!

La fel și la Florin Ristei. „Ea este Dana, colega mea”. Pe bune?!

Oana Radu a scos piesa aia cu oache naidu, a fost pe val vreun an după care nu s-a mai auzit nimic de ea. Mare vedetă, într-adevăr, plecăciunile mele.

Băieți, eu nu am nimic cu oamenii ăștia. Sunt foarte talentați, frumoși, devreme-acasă și ce mai vreți voi. Ideea este că marea, MAREA majoritate a vedetelor din România este compusă din oameni care au apărut just because. Fără concursuri, fără plâns la TV, fără să se lase jurizați, puși sub presiune și pe alocuri chiar umiliți, totul în direct, sponsorizat de Dedeman. La naiba, oamenii din juriile acestor concursuri au câștigat la rândul lor vreunul? Așa s-au lansat? Ah, nu? Rest my case.

În plus, marea, MAREA majoritate a participanților iese de acolo cu concerțele pe la petreceri de firmă sau prin vreun club din Centrul Vechi, alături de trupa de coveruri. Ori oamenii ăștia nu merg acolo pentru asta, că pe-asta ar putea s-o facă și singuri. Ei merg ca să ajungă vedete, să aibă turnee, să facă feat. cu Andra, să se audă la radio, să dea autografe, să îi cheme Măruță pe canapea să-și dea cu părerea despre viață. Iar Loredana și Smiley le spun că toate lucrurile astea SUNT POSIBILE! Rahat, cum să nu-i crezi pe Loredana și pe Smiley, mai ales dacă ai 16-25 de ani? Până la urmă, pentru câți dintre ei CHIAR au fost posibile chestiile astea? Pentru trei? Șase? Și concursurile astea de când sunt în România? De 10 ani? 15? Din nou, rest my case.

2. Eu spun: „În al doilea rând, dacă ești urâtă și îndesată, NU o să fii niciodată vedetă! E trist, aia e, asta e lumea în care trăim. Mai bine să te obișnuiești din timp cu ideea decât să te mintă Lori frumos că „vocea ta de înger va scrie viitorul în muzica românească”.

Internetul spune: „Blabla fat shaming blabla Lady Gaga e nasoală și uite unde a ajuns”

Eh, aici e subiectul sensibil! Oh, Dumnezeule mare, m-am luat de oamenii urâți și îndesați, sunt o idioată și o să ard în Iadul celor incorecți politic și ia uite că Oprah există deci n-am dreptate!

First of all, eu nu m-am luat de nimeni.

Dar înainte de toate, să vă spun o poveste: pe la 16 ani am ajuns accidental la o agenție de modelling bucureșteană care m-a adoptat și astfel am devenit model. Pe la 18 ani, după doi ani de diete care mi-au dat metabolismul peste cap, alergătură să pot îmbina școala cu jobul, chin și oboseală, mi s-a spus că nu voi fi niciodată model de top. Că sunt expresivă, am înălțime și dimensiuni ok, dar din păcate am umerii prea lați și nici structura feței nu e tocmai cea potrivită. Că mai pot lucra în domeniu fără probleme, că mă descurc excelent ca model de studio, dar cam atât. N-o să fiu niciodată Cindy Crawford și n-am ce să fac în legătură cu asta. Ghinion.

Întâi, am făcut crize de nervi, m-am tăvălit pe jos, am plâns. Dup-aia, mi-am dat seama că a fost mai bine așa. Că aș fi pierdut o grămadă de vreme țintind imposibilul, în loc să mă concentrez să-mi dezvolt și alte calități și să devin ce sunt astăzi. Că adevărul, chiar dacă e dureros pe moment, te salvează de la lupte inutile. A fost mult, mult mai bine așa.

Revenind la oile noastre. Dragii babei, revin și repet: eu nu am nimic cu nimeni. Din partea mea, poți să fii oricât de urât, frumos, gras, slab, îndesat, dezdesat, că n-am să te judec niciodată și n-am să am nicio problemă cu tine, cât timp n-ai tu una cu mine. E atât de simplu.

Ce am spus eu este că oamenii înfrânți estetic nu au șanse în industria muzicală, în special în România. Și îmi susțin punctul de vedere cu tărie, deoarece: trăim vremuri în care showbizul este hipersexualizat. Asta se simte moderat în cinematografie și televiziune și acut în muzică. Nu e vina mea, a ta, a lui Dan Voiculescu. Asta se întâmplă.

Just, în actorie și televiziune e nevoie de toate tipologiile de oameni, drept dovadă că există, așa cum spuneam și mi se spunea, Oprah, Danny de Vito, Steve Buscemi șamd. În muzică, nu prea. Pentru că, din păcate, lucrurile nu mai stau ca acum X zeci de ani, când conta (pe bune dreptate!) ce scoate omul ăla pe gură, nu cum îi stau țâțele și curul. Astăzi avem mici excepții, de tip Adele-Feli, că tot vorbeam, care s-au dus până unde au putut bazându-se strict pe calitățile vocale, după care s-au prins că trebuie să lucreze la fizic dacă vor mai departe. Așa că iacătă ce rapid au slăbit.

Lady Gaga a fost un experiment excentric și ăsta nu e un reper. În plus, femeia dansa prin clipuri îmbrăcată în bandă adezivă, ceea ce susține teoria cu hipersexualizarea, nu pe aia cu urâțenia. Nicki Minaj e construită fix, dar fix pe modelul „big booty” care a acum în vogă la afroamericani, deci e o superbitate pentru targetul ei, oricum ni s-ar părea nouă de nasoală. Revenind la România, noi nici măcar așa ceva n-avem! Avem 99% standarde-general-acceptate-de-frumusețe și 1% Feli care stă cât stă și se încadrează și ea repejor.

Și vă rog eu mult, hai să încetăm cu exemplele! Da, mai există și excepții, n-am zis că nu, dar hai să le luăm drept excepții și să nu cădem în plasa nevăzutului pădurii din cauza copacilor. Tristul adevăr e că lucrurile funcționează și aici ca în orice altă industrie: se scot pe bandă oameni frumoși, sexy, glamorous, cool, care mai fac și ceva entertaining pe lângă pentru mase. Corect, din când în când mai scapă presa de pe bandă și mai iese unul mai gras, mai fără dinți, de dragul diversității, dar cam atât.

Și da, emisiunile astea sunt nocive atât pentru participanți, cât și pentru public! Unora le dau cu ipocrizie speranțe deșarte în urmărirea acestui etern romanian-dream, storcând lacrimi pentru aplauze și rating, iar celorlalți le întrețin mirajul muzicii pe bune și al industriei muzicale curate și transparente. Nici unele, nici altele, nu există. Bună seara.

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *