Despre prietenie și durere în cur

Prietenia pe bune e atunci când, chiar dacă ți-ai întâlnit dragostea vieții, îți găsești timp să-ți mai suni și prietenul, să-l întrebi ce mai face.

Prietenia e când, după ce ai aflat că mama prietenului tău a murit, faci cumva să te vezi cu el, să-l îmbrățișezi, să-i spui că-i ești alături.

Prietenia e adevărată în momentul în care faci tot ce-ți stă în puteri să-ți vezi prietenul fericit, așa cum și el o face pentru tine. Nu când te întorci pe cealaltă parte și adormi.

Nu când îți arunci condoleanțele de complezență, după care pretinzi că ești tare ocupat. Eventual mai dai un semn când ai nevoie de o informație, de un număr de telefon, de o pilă pe undeva.

Nu atunci când te afunzi cu capul în curul proaspătului partener și uiți să mai ieși de acolo, cu memoria proaspăt ștearsă de atâta amor, uitând că atunci când erai singur și dezamăgit ai avut un braț pe care să te sprijini.

Întotdeauna m-a frapat atenția exagerată care îi este acordată iubirii, în detrimentul unei legături mult mai puternice, mai intense, mai durabile. Legătura asta e cea care rămâne atunci când se decantează apele atât de zbuciumate ale unei relații proaspete, fie ea cu interes sexual sau nu. După ce trec fiorii primelor ieșiri, petreceri, beri, beții, după ce trece entuziasmul descoperirii unui om „pe toate părțile”, ca și cum ai întoarce un buzunar și pe față, și pe dos, după ce trec discuțiile, după ce se împământenesc glumele, după ce se consumă poveștile, asta e tot ce rămâne.

Prietenia.

Pură, sinceră, fără interese ascunse. Fără perdele și fără eschive.

Fără „descurcă-te, că am treabă”. Fără „las’ că nu mori până mâine”. Fără „eh, și dacă ți-am promis, ce?”.

În scurta mea existență, am avut prieteni din copilărie, care m-au abandonat într-o fracțiune de secundă, pentru oameni mai cool, pentru că între prioritățile lor nu mai era loc și de mine, pentru că găsiseră ceva mai bun și au considerat că le e de-ajuns.

Am avut prieteni „de pahar” (cumpărat tot de mine, că doar ne-ajutăm la nevoie) pe care n-au avut nicio reținere să mi-l verse în cap atunci când așa le-a convenit mai bine.

Am avut prieteni-iubiți, care însă n-au știut să cultive sămânța asta rară, a prieteniei autentice, și s-au lăsat cărați de valul pasiunii și-al instictelor. Iar când acestea s-au domolit…ce să mai rămână în urmă, dacă n-ai sădit nimic?

Din păcate pentru mine, sunt genul de om care preferă să clădească din piatră, nu din nisip, chiar dacă e mai greu, mai scump și durează mai mult. Din păcate pentru cei care mă înconjoară, sunt genul de oameni cărora le surâde mai tare nisipul unei amiciții contextuale, al unui amantlâc perfect, al unui simulacru de afecțiune, urmat de o profundă și vulgară durere în cur.

Trăgând linia, constat astăzi că un singur om mi s-a alăturat, de-a lungul anilor, la construirea asta atât de anevoioasă (și de dulce, în același timp) a castelului de piatră. Pentru el și pentru castelul nostru o să beau astăzi o bere, uitându-mă la mare, și o să zâmbesc în amintirea tuturor momentelor în care am auzit „cu ce pot să te ajut?”, „te înțeleg”, „mulțumesc că ești aici”.

Asta contează. Asta e tot ce rămâne.

Și și eu îți mulțumesc că ești aici.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *