Fiind copil, îl cutreieram pe Eminescu de dracii îl găseau

Pentru început, mie Eminescu și Iron Maiden mi s-au părut întotdeauna supraestimați. Desigur, nu înseamnă că omul e mai puțin nepereche fiindcă nu-mi place mie, însă obiectiv vorbind, n-am priceput niciodată de ce o zi pe an trebuie să stea toată țara drepți pentru că acum șapte mii de ani vecie un om scria despre cât de mult îi place lui codrul, codruțul, codrulețul, râul și ramul.

Eu am făcut școala într-un oraș mic, aflat în anusul mândrei noastre patrii. D-ăla de, când le zic oamenilor de unde sunt, zâmbesc politicos și bagă un google pe ascuns, ca să poată apoi să exclame „Ah, ce frumos! Aveți multă natură pe acolo, este?”. Avem, avem. Gen mai multă natură, mai puțină civilizație, dacă înțelegeți aluzia mea fină. Eh, și în acest punct negru de pe hartă, se aflau, după cum urmează: două licee pentru plebe, d-alea unde intrau ăia pe care nu-i voia nimeni și practic erai rușinea satului dacă ajungeai acolo, unul de chimie parcă, de care n-auzise nici dracu’ și elevii de acolo erau un fel de fantome, unul cu profil economic și două stele-străluce, mândria și bucuria orășelului nostru de provincie. Unul dintre ele se numea, evident, „Mihai Eminescu”. La care credeți că am fost eu? Well, n-ar mai avea farmec povestea dacă aș fi fost la altul, nu?

Ei bine, la mândrul liceu „Mihai Eminescu” din curul națiunii, de cum dădea buza lui ianuarie, se intra într-un fel de transă. Toată lumea credea că e cumva datoria noastră să cinstim memoria prealuminatului poet, doar fiindcă cineva, la un momentdat, a rămas în pană de personalități când a botezat stabilimentul și a zis „Boss, Hagi, Nadia și Năstase nu s-au născut încă, pe cine avem aicișa?”. Fiindcă, nu mă înțelegeți greșit, legătura dintre Eminescu și orașul ăla era fix aia dintre sulă și prefectură. Nu cred că trecuse omul ăla pe-acolo în viața lui și, fiindcă pe vremea aia nu exista google, probabil când îi zicea cineva că e de-acolo, zâmbea politicos și atât, fără să bage remarca cu natura multă. Dar fiindcă ne chema așa, dracu’ știe de ce, TREBUIA să ne organizăm măiastru întru preaslăvirea ciulafărului poeziei românești. Să vadă fraierii ăia de la ălălalt liceu de frunce că noi ne respectăm valorile mai tare ca ei, daaaa?!

Țin minte că aveam vreo 15-16 ani și mă întrebam cu stupoare cum naiba de o gașcă de oameni de vârsta a doua are impresia că îi pasă cuiva ATÂT DE TARE de serbarea noastră câmpenească, încât să se agite în halul ăla? Bine, într-un fel aveau și ei dreptate. Cum altfel s-ar mai fi învârtit săracul Mihăiță în mormânt, dacă n-auzea an de an o mare de adolescenți plini de coșuri cântând înfiorat „La steaua”? (Bine, o mai lua câte unul din când în când pe arătură și striga „la steaua pââânăă la moaaarte/pâââânăăă la moaaaarteeee”, dar asta e altă poveste).

Dar să vă explic cum decurgeau formalitățile. Dinainte de vacanța de Sărbători, ni se împărțeau sarcinile ca la armată, ca nu cumva să ne plictisim în timp ce băgăm cârnatul la maț. Cutărescu, învață „Revedere”. Sulănescu, „Pe lângă plopii fără soț”. Voi două, „Scrisoarea a III-a”. Dar, doamna profesoară, suntem fete… Nu Contează! Ciocu’ mic, s-o faceți frumos, pe roluri, și să le spuneți mamelor voastre să vă ia turban și cușmă. Am fost și eu Baiazid într-un an. Mi-a învârtit maică-mea un cearceaf pe cap, mi l-a prins cu o broșă de-a ei cu o pisică mai strâmbă, care de la distanță părea semilună, și sănătate. Cred că am fost singurul Baiazid cu piercinguri din istorie.

Festivitatea, la care se invitau și părinții, și popa, și primarul, se desfășura astfel: întâi, zicea directorul câteva cuvinte pe care nu cred că le-a ascultat nimeni niciodată, nici măcar nevastă-sa. Ceva cu timpul care trece și ne-am adunat astăzi aici să celebrăm, doamne miluiește, conduceți cu grijă. Sincer, efectiv habar nu am. După care urma diriginta mea, stimată profesoară de română, să zică și ea câteva cuvinte. Faza amuzantă e că femeia aia era normal beată. Gen și când ajungea la noi la ore, la 8 dimineața, își arunca catalogul pe catedră din ușă și nu prea nimerea direcția și dădea cu el în geam. Vă dați seama că ziua lui Eminescu o sărbătorea de două ori mai tare. Și începea aia să zică cum a fost Eminescu și-a făcut și-a dres, după care uita de unde a plecat și urla dintr-o dată THITU MAIORESCU! Trecea la ăla, se întorcea, mai sughița un pic, ce mai, solemnitate nu alta. Așaaaaaa. După asta, veneau elevii. Cutărescu cu „Revederea”, Drăcescu cu „Plopii”, io cu „Tu ești Mircea/Da-mpărate”. După ce se termina de recitat absolut tot ce se putea recita din Eminescu, se trecea la cântat ABSOLUT TOT CE SE PUTEA CÂNTA DIN EMINESCU. Adică fix aceleași lucruri care fuseseră recitate până atunci. Vă spun cu mâna pe inimă că nu știu cum dracu’ rezistau oamenii ăia să se uite atâta la noi fără să smulgă statuia lui Eminescu din curte și să ne dea cu ea în cap.

Și stați, credeați că asta a fost tot? Păi probabil așa credeau și ei, dar nope. După ce terminam cu cântatul, urmau ăia care rupeau o boabă de străineză să zică și ei câte ceva despre Eminescu, fiecare pe limba lui. Și așa stăteai încă o oră să asculți absolut tot ce s-a putut zice vreodată despre bietul om în engleză, franceză, spaniolă, italiană etcetera, fără ca nimeni să înțeleagă, evident, nimic, fiindcă sărmanii noștri părinți crescuți în comunism habar n-aveau de nimic altceva în afară de maxim rusă. Aparent, era un soi de mândrie să arătăm dom’ne că elevii noștri știe, chiar dacă nimeni nu pricepe mai exact ce. Cred că puteam să inventăm și păsăreasca, cât timp mai strecuram câte un „Eminescu” din când în când, nu se prindea nimeni.

După asta, venea quiz-ul. Ca să fie clar, deja suntem pe la 3 ore de serbare, da? Deci quiz-ul. Se împărțea lumea pe echipe, unul punea întrebări și ăia din echipe răspundeau și cine făcea mai multe puncte la final primea habar n-am ce, nu cred că a știut nimeni vreodată. Probabil un poster cu Eminescu și o hârtie de un leu. Asta trebuia să fie partea interactivă și FUN!, dar cum toată lumea deja avea nervii praștie de la tot căcatul de mai sus, nu-i mai păsa nimănui oricum. Mai erau câțiva părinți sus pe baricade care-și încurajau plozii acolo ca la meci și punctau uneori cu câte un „Ntz, ntz, ntz… Cum să nu știi în ce an a vânat Eminescu prima oară cocoșei de munte, CUM?!”.

Amuzant era când apărea inevitabil întrebarea „De ce a murit Eminescu?”. Auzeai așa timid de undeva, de sssiif…de siiifiiil… Prrrra! Dă-ți două peste gură! De geniu a murit, doamna profesoară. Corect, bravo, cinci puncte pentru Gryffindor!

Mai dura și asta vreo oră, veneau cuvântările de final, se suiau și popa, și primarul, să zică și ei de bine acolo, „Eminescu, doamne-ajută, votați cu PSD”, după care ne suiam iar toți pe scenă s-o cântăm pe aia cu „Eeeeemineeeeeeescuuu”. Aia de șapte minute. Superb, aplauze, cor de îngeri, haideți dracului odată că vă strângem de gât!

Și după ce se termina tot acest balamuc, a doua zi când ajungeam la școală, toți profesorii, încă mișcați de măreția evenimentului, ne mai frecau un pic la cap cu Eminescu. Mai puțin diriginta mea. Ea tot la „Thitu Maiorescu” rămăsese.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *