Îmi pare rău, n-am timp să te iubesc

Nu pot azi, sunt extrem de ocupat. Păi, trebuie să merg la muncă, dup-aia la ai mei, că știi cum e maică-mea, și dup-aia trebuie să-mi ajut un prieten cu o chestie și… Mâine? Da, mâine sunt liber, da. Liber adică liber de la servici. Mai am și alte lucruri de făcut. Nu știu, pana mea, trebuie să-mi repar calculatorul. Păi cu atât mai mult că e stricat de două luni, cât să-l mai las așa, săracul? Poimâine iar muncesc și dup-aia o să fiu obosit. Vineri? Exclus, că merg la cumpărături și pe urmă vine instalatorul și…

Și uite-așa, ne prinde pe nesimțite. Întâi e jobul, normal, facturile alea nu se plătesc singure. Apoi părinții, sunt atât de bătrâni și de singuri și Dumnezeu știe cât timp o să-i mai avem printre noi. Trebuie să ne și relaxăm, jucăm un joc, vedem un film. Mâncăm în fața ecranului, fiecare cu gândurile noastre. Adormim.

Azi n-avem timp să stăm împreună, mâine n-avem bani să ieșim, poimâine nu facem sex că suntem rupți de oboseală. Am uitat să te sărut înainte de plecare, că mă grăbeam. Nu te-am sărutat la venire că începea Star Wars și doar știi cât îmi place filmul ăla, chiar dacă l-am văzut de o mie de ori. Hai, facem și noi ceva de mâncare, că mi-e foame și-apoi, cu burta plină, o să mă ia somnul în fața televizorului. Eram obosit.

Mi-e dor să stăm împreună, să ieșim la un suc, doar noi, să mai bârfim, să o frecăm aiurea în pat după ce ne trezim sau înainte să ne culcăm, să începem un serial împreună și să ne înjurăm reciproc când celălalt a văzut un episod de unul singur. Mi-e dor să n-avem nimic de făcut azi, să luăm micul dejun împreună, apoi prânzul, apoi cina, apoi încă o pungă de alune, c-așa suntem noi, mereu ne îndemnăm unul pe altul la ronțăit.

Dorul se transformă, încet-încet, în frustrare – de ce nu avem niciodată timp?, apoi în teamă – dacă n-o să mai avem niciodată?. Dacă totul o să se desfășoare așa, numai așa, până la adânci bătrâneți, când o să avem Slavă Cerului, timp căcălău, dar n-o să mai avem ce face cu el? Dacă n-o să ne mai plimbăm niciodată de mână, dacă n-o să ne mai îmbrățișăm în somn, dacă n-o să ne mai vorbim deloc, în afară de comunicat vremea de afară și cât ne-a rămas de plătit la întreținere?

Intervine iritarea. Hai, dă-o dracului, ai timp de orice, numai de mine nu? Mai lasă și jobul, că n-or muri ăia fără tine câteva ore, mai las-o și pe mă-ta, că nu crapă o zi fără orez. Tu măcar realizezi că stăm în aceeași casă și nu ne-am mai văzut de-o lună? În cele din urmă, indiferența. Eh, asta e, foarte bine că n-are timp. Mi se rupe, îmi găsesc altceva de făcut. Și-așa trebuia să-mi fac unghiile. Bine măcar că am cu cine să împart chiria. 

Și, ca un post-scriptum, apare celălalt. Care, cel puțin pentru moment, are timp, sau dacă n-are, își face. Ah, mă aștepți acasă? Ciudat, credeam că ai treabă azi. Păi prietenul ăla al tău pe care trebuia să-l ajuți… Și calculatorul? Ah, poate să mai aștepte, da, corect, așa am zis și eu cândva, nu mai țin minte când… Cred că a fost în perioada aia când îți spuneam că nu există „n-am timp” ci „am sau n-am nevoie de un om”, că oamenii n-au buton de hold, că viața trece, că eu vreau să te iubesc acum, nu când or să fie toate jocurile jucate, tot somnul dormit și mă-tii o să-i dea cămara pe-afară de plină. Știi tu, tâmpeniile mele obișnuite. Alea de femeie la ciclu. Cine, el? Păi, ce să aibă, n-are nimic. Nu e nici mai frumos, nici mai deștept ca tine. Nu, iartă-mă, mint. Are ceva.

Are timp.  

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *