Interviul de angajare al lui Pinocchio

Săptămâna trecută am postat un anunț pe facebook prin care îmi exprimam dorința de a-mi găsi noi colaborări și scriam frumușel acolo tot ce știu să fac: scris, DJing, actorie, PR, radio, barmaneală. Menționez că la mine facturile se plătesc din colaborări a.k.a. proiecte pe termen limitat, part time-uri mici și multe, lucruri din astea care nu lasă artistul din mine să se plictisească făcând aceeași chestie în fiecare zi. N-am avut în viața mea job de birou, urăsc ideea de program „de la 9 la 5”, sunt genul de om care decât să înjure ce face, mai bine își bagă picioarele, mănâncă pâine cu muștar o lună și-și caută altceva.

La mine munca trebuie să fie în primul rând o plăcere și asta s-a simțit peste tot pe unde am lucrat. Probabil de asta nici n-am fost dată afară niciodată în viața mea – pur și simplu, ori a ajuns proiectul la final, ori mi-am dat eu seama că jobul respectiv nu mi se mai potrivește și am întrerupt colaborarea cu strângeri de mâini și zâmbet pe buze. Și așa mi se pare normal.

Așadar, cu toate că nu-mi căutam sub nicio formă „job normal”, am dat întâmplător peste unul care suna atât de mișto, că n-am putut să mă abțin și mi-am întins antenele în direcția lui. Astfel, am ajuns la unul dintre cele cinci interviuri din viața mea. Și despre asta voiam să vorbesc astăzi.

De când m-am trezit eu în mijlocul vieții de capitală, proaspăt majoră fiind, unul dintre subiectele pe care le-am întâlnit cel mai des a fost temutul „interviu de angajare”. Țin minte că la prima mea facultate se organizau și niște workshopuri care să te învețe exact cum să te prezinți și ce să spui ca să-ți „maximizezi șansele”, „să convingi HR-ul”, „să impresionezi angajatorul”.

Atunci am picat și eu în capcană, parte pentru că aveam impresia că un job ca la carte te validează ca om, parte pentru că chiar aveam nevoie de bani. Mi-am redactat un CV din care reieșea că sunt a opta minune a lumii, am mințit la interviuri de n-am avut aer, eram gata să accept și ore suplimentare, și dat cu mătura în curte, doar ca să mă simt în rândul lumii, ca să nu simt respingerea aia, să nu văd privirea aia de „nu ești suficient de bună pentru noi” care mă ardea până la carne.

„Cum vă descurcați cu programul de dimineață?” – Pfaaai, minunat, eu și cocoșul suntem frați de sânge!

„Ce puncte slabe aveți?” – Muncesc prea mult și aduc prea mulți bani în firmă.

„Cum vă vedeți în următorii zece ani?” – Dormind pe o saltea gonflabilă sub biroul dumneavoastră, ca să fiu aproape oricând e nevoie de mine.

Prin metoda asta fantastică, aplicată de mii și mii de oameni din jurul globului, ca să-și maximizeze șansele, am reușit să iau un job de operator call-center în spaniolă, unul de junior accountant la ceva firmă de telefonie mobilă și unul de wedding planner. Toate erau decent plătite. Toate îmi ofereau perspective de viitor. De la toate am fugit mâncând pământul după primele trei zile.

Vedeți voi, oamenii ăștia nu sunt idioți. Identifică bullshiteza imediat și o vorbesc mai bine ca noi, că ei au inventat-o. Când tu spui punctual și organizat, ei spun program flexibil = te lăsăm o dată pe an să pleci cu un sfert de oră mai devreme, dar doar dacă ți-a luat foc casa. Când tu spui workaholic, ei spun mediu de lucru prietenos = îți dăm o ciocolată înainte să te anunțăm că e musai să lucrezi de Crăciun. Toți o știm și toți o facem. Pasăm leapșa minciunilor de la unii la alții, zugrăvim gardul în motivații, obiective și performanțe nemaiîntâlnite, ca apoi să îndurăm, să profităm și când ne ajunge cuțitul la os, să o luăm de la capăt. Și angajatori, și angajați.

Ei bine, nu. Not for me, not anymore.

Acum câțiva ani, am avut zguduitoarea revelație: mi-am dat seama că nu-mi face nimeni o favoare dacă mă angajează! Că omul ăla trebuie să aibă nevoie de mine în egală măsură în care am eu nevoie de el, iar dacă n-are, ghinion, înseamnă că nu ne potrivim și basta. Mi-am dat seama că bani se pot face fain-frumos și fără compromisuri sau minciuni și că există un loc sub soare pentru toată lumea. Că nu e nicio rușine să spui că ai plecat de la ultimul job pentru că te plictiseai sau pentru că nu se dădeau banii la timp. La fel cum e ok să recunoști și că nu ești un om matinal, că nu te omori după munca în echipă sau că nu ai mai făcut niciodată cutare lucru, dar ești dispus și capabil să înveți.

Dacă te apuci să coafezi adevărul, tot tu ai cel mai mult de pierdut. Ca angajator – pentru că-ți pleacă ăla în secunda în care-și dă seama că lucrurile nu stau chiar așa cum v-ați înțeles și trebuie s-o iei de la capăt cu organizat interviuri. Ca angajat – pentru că reziști cât reziști, dar la un moment dat tot îți iei lumea în cap când vezi că nu-i de tine și ce-ai făcut? Ai pierdut timp, ți-ai făcut nervi, nici n-ai învățat nimic și acum ești fix în locul de unde ai plecat. Ah, scuză-mă, ai măreața realizare de a fi trecut de un interviu! Bravo, boss, mândru trebuie să mai fii de tine!

Cred că primul mod prin care îți arăți respectul față de un om și/sau față de un job este sinceritatea. Ăsta sunt, cu asta defilez. Vrei, bine. Nu vrei, sănătate la neamuri, sper să găsim amândoi ce căutăm. Cred că ar trebui să ne acceptăm ca fiind oameni, nu roboți care încearcă să-și cosmetizeze defectele încât să pară calități. Viața e prea scurtă ca să ne mințim unii pe alții, copii!

Un interviu ar trebui să fie o oportunitate pentru doi oameni care au ceva de oferit de a se cunoaște mai bine și a-și da seama dacă realmente pot lucra împreună sau nu. E ca în dragoste – ok, nu ne punem toate intimitățile pe tavă de la început, dar dacă unul dintre noi are cinci câini acasă și celălalt e alergic, ce facem? Ajungem la spital sau ne bucurăm de cunoștință și trecem mai departe?

La interviul despre care povesteam la început, ultimul la care am fost, am aflat că deși în anunț scria că programul e cu oră de începere „aleatorie”, era de fapt de la 9 la 6. Am spus sincer că nu sunt deloc productivă dimineața, dar că știu din experiență că îmi pot face treaba foarte bine și începând de la prânz, ținând cont și de domeniul respectiv. Am recunoscut că nu am habar de matematică, în afară de operațiile de bază, și am întrebat de ce nu este specificată această cerință în descrierea jobului. Cu zâmbetul pe buze, angajatorul mi-a spus că are impresia că suntem amândoi intervievați. „Păi, da”, zic eu. „Cred că ideea e să fim amândoi convinși că putem colabora, nu-i așa?”.

Eu așa zic și până acum nu mi-a părut rău de cum am procedat. Prefer să fiu respinsă decât să mă trezesc că am fost dusă cu zăhărelul, iar să fiu eu aia care minte…în general nu-mi prea stă în caracter. Și legat de jobul la care am aplicat…voi ce credeți? M-au mai sunat înapoi? 😛

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *