ivanna_dark_priestess66@yahoo.com

Prin prisma joburilor mele, am norocul (sau ghinionul) de a cunoaște aproape în fiecare zi foarte mulți oameni. Cărora le întind mâna, conform regulilor de politețe, le zâmbesc și le spun „Ivanna, îmi pare bine”. Unii reacționează cu „wow, ce nume frumos!”, alții cu „ești româncă?”, iar restul, pe care îi detest profund și apăsat, cu „e numele tău adevărat sau te prezinți pe numele de scenă?”. Și mai frumos: „haha, drăguț, acum spune-mi ce-ți dau să-mi spui cum te cheamă pe bune *wink wink*”.

Sau, dacă am prin preajmă vreun fost coleg de grădiniță care știe cum mă striga la catalog, reacționează el: „ei na! N-o cheamă, domnule, așa, face și ea fițe!”.

Adevărul e că, de când mă știu, mi-am detestat enorm numele din buletin. Mi se pare sec, impersonal și comun. Când eram mică am încercat să-l prescurtez, să-l „îmbunătățesc”, orice ca să nu mă mai strige lumea într-un fel pe care-l uram. Mi-au retezat-o părinții: „Noi ți-am pus un nume frumos, de sfânt, ca să-l pocești?”. Așa că am trăit cu eticheta asta care nu mă reprezenta ani de zile, până la apariția Yahoo Messengerului și a tuturor oportunităților de a-mi camufla numele, fie și virtual. La început am făcut-o într-un mod copilăros, teribilist, preluând fraze sau identități de prin filme sau muzică – la urma urmei, nu așa făceam toți?

M-a chemat, pe net, venin45, pure_liquid_heroin, ecstasy_decay, am avut toate căcaturile de nickname-uri posibile și imposibile, unul mai cool și mai fantezist ca altul, de zici că eram vreun soi de escortă a mafioților sicilieni, nu o mucoasă de 12 ani care abia învăța pe ce parte se pune mouse-ul ca să apeși pe el.

Normal, toți puștanii au trecut prin faza asta a coolness-ului de Hi5, după care au ajuns la vârsta studenției și a primului job care le-a cerut adresa de e-mail tip prenume.nume, așa că s-au resemnat cu faptul că se vor prezenta tot restul vieții „Vasile Găinațu” și și-au văzut de treabă. Mie, însă, nu mi-a trecut mâncărimea în cur. (Evident, și faptul că m-a făcut mama artistă a reprezentat un mare plus în toată treaba asta, că lucrez totuși în niște domenii în care poa’ să mă cheme și Fabuloasa Nebuloasă dacă așa mi se scoală mie, și n-o să i se pară nimănui ciudat.)

Așa că am ajuns în punctul ăsta, în care nu mi se pare nimic anormal în faptul că am ales să-mi schimb numele. Așa îmi sună mie când mă gândesc la mine, asta mă reprezintă, asta sunt și nu înțeleg de ce trebuie să mă conformez dorințelor unor oameni care s-au uitat la mine când eram în stadiul de mormoloc cu articulații și au zis „hmmm, hai să o pedepsim pe viață cu un nume de căcat, că așa o cheamă pe nași-sa, csf”. Pe raționamentul ăsta, cunosc o tipă pe care o cheamă Alina Penelopa, deoarece pe onor nași-sa o chema Chirața Penelopa și părinților li s-a părut cât de cât mai ok să preia pentru odraslă al doilea nume. Desigur, n-ar fi putut să nu aleagă niciunul. Pur și simplu, NU SE CADE!1!

Pe raționamentul „uite ce mic și drăgălaș eeee”, pe un fost șef de-al maică-mii îl cheamă Mugurel, iar omul dă cu capul de plafonul gării și are 0.15 tone. Pe o fostă colegă de facultate o cheamă Bombonica – idem, femeia concurează la greutate cu o fermă de porci mangalița bine hrăniți.

Iar pe raționamentul „soartă crudă”, cunosc vreo doi tipi pe care-i cheamă Pompiliu, unul pe care-l cheamă Virginel (jur!) și o duduie căreia i-a greșit mă-sa numele și în loc s-o boteze Gliceria a ieșit Glicerina. Mama unui prieten are unul dintre prenume Voiebună, pentru că s-a îmbătat ta-su de fericire c-a făcut-o la 55 de ani și omul era plin de…voie bună. Copilul unor prieteni de familie va purta pe veci pururi prenumele Dumitrescu în loc de Dumitru, pe aceleași considerente bahice ale făcătorului. Na, omul s-a dus vesel să-l declare și Dumitrescu i s-a părut mai impunător.

De nume de familie jenante nici nu mai vorbesc. Lasă proverbialii domni și doamne Cocoș, Borș, Bocioroagă, Purcărea șamd. Am cunoscut o tipă pe care o cheamă de familie Popîrțaru. Când lucram la radio, a intrat în direct un ascultător și când s-a prezentat am crezut că-mi fuge scaunul de sub mine. Îl chema Gheorghe Muia.

Așadar, stimați tovarăși și prieteni: numele primit la botez e doar un cod pe care să putem fi strigați. Nu e un stigmat pe care să fim forțați să-l purtăm tot restul vieții, indiferent cât de penibil ar fi sau cât am simți că nu ne reprezintă. Eu, slavă Domnului, nu am fost blestemată cu un nume ATÂT de îngrozitor precum cele de mai sus, câ să-mi fractureze complet copilăria până să ajung să-l schimb. Cu toate acestea, simt că ăla de lângă CNP nu e numele meu și e dreptul meu să vreau să fiu strigată cum are sfânta-mi pulă chef. Nonnegociabil și fără cerut de acte.

Mulțumesc pentru înțelegere și mă înclin.

IVANNA

 

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *