Jumătatea pierdută

 

De când suntem mici, ni se spune că trebuie să fim perechi. Că ne naștem câte doi de-același fel și, orice-ar fi, trebuie să rămânem mereu împreună, pentru că altfel nu avem niciun sens. Ca și cum doar unul dintre noi nu ar fi niciodată suficient de bun încât să fie îndeajuns.

Suntem de toate felurile: unii mai înalți, alții mai scunzi. Unii mereu în roz, plini de floricele, alții – îmbrăcați în negru, purtând carouri sau chiar capete de mort. Unii pretențioși, imaculați, genul ăla pe care nu-i poți scoate în oraș mereu, fiindcă le e frică să nu se murdărească. Alții, veseli, gata pentru orice, cei care nu refuză niciodată o partidă de tenis în adidași sau o ieșire în club, în cizme cu toc. Unora le place mult iarna, când se pot tolăni pe canapea, la o ciocolată caldă. Alții au pielea tare subțire, așa că nu pot supraviețui decât primăvara.

Chiar dacă, probabil, ar arăta interesant un cuplu format dintr-un Roz și un Pretențios, sau dintr-un  Negru scund și un Vesel înalt, nu ne e permis niciodată să ne alăturăm celor care nu ne sunt identici. Trebuie să rămânem mereu lângă cel care ne-a fost hărăzit la naștere, iar dacă ne pierdem, mai e doar un pas până la moarte. Moarte sau ceva chiar mai rău: există un loc, undeva între lumi, unde suntem aruncați unii peste alții, obligați să ne ascultăm reciproc plânsetele după perechile noastre, fără șansa de a mai vedea lumina zilei vreodată.

Ca să nu ne pierdem perechea, trebuie să fim foarte atenți. În jumătate din timp, stăm oricum îmbrățișați, aproape ca-ntr-un ghem, așa că nu e niciun pericol. Totuși, din când în când trebuie să mai și ieșim, nu putem sta să putrezim în casă. Atunci ne temem cel mai tare. Putem fi aruncați unul departe de celălalt în orice moment. Putem să mergem la piscină, iar când ieșim, să nu ne mai întâlnim niciodată. Piscinele sunt foarte aglomerate, chiar dacă plăcute, și mereu există posibilitatea să te prindă un vârtej. Când ieșim la uscat, putem nimeri în locuri diferite și, chiar dacă ne recunoaștem, pot dura zile întregi până să ne reunim. Pe cât de tare ne dorim să ieșim la aer, pe atât de teamă ne e. Teamă că n-o să ne mai vedem niciodată. Că n-o să mai dormim în ghemul nostru, îmbrățișați. Că n-o să mai avem sens. Așa cum nu mai am eu, acum.

Jumătatea mea era tot ce poate fi mai frumos pe lume. Era veselă, scundă și avea un tatuaj cu o floricică cu cinci petale pe partea dreaptă, așa cum am și eu pe partea stângă. O bună bucată de vreme am avut noroc, mai ales că nu prea mai semănam cu nimeni din jur și ne era ușor să ne recunoaștem și să fim reuniți, oricât de departe am fi ajuns. Ne doream să îmbătrânim amândoi și, oricât de ridați am fi fost și cât de decolorată ne-ar fi fost pielea, să fim lăsați să rămânem împreună, până la sfârșit.

Într-o zi, după o ieșire, ne-am luat un răgaz pe canapea, înainte să mergem să ne așezăm la coada de intrare în piscină. Era minunat, nu mai stătuserăm niciodată acolo, însă ne plăcea. Era liniște și noi ne atingeam mâinile, șoptindu-ne cât de mult ne dorim să treacă odată scăldatul și uscatul, ca să ne putem odihni în pace. Fusese o zi lungă, eram obosiți, dar fericiți. Am auzit la un momentdat câteva zgomote slabe prin preajmă, dar nu le-am dat atenție. Chiar dacă le-aș fi dat, nu cred că aș fi avut vreo șansă.

Iubita mea a fost înșfăcată într-o fracțiune de secundă. Am simțit cum e ridicată de lângă mine și am văzut-o în gura Monstrului care o răpea de lângă mine. Era imens, acoperit de blană din cap până-n picioare, cu o coadă lungă și ochi care-i străluceau în întuneric. Nu mai văzusem niciodată așa ceva.

S-a plimbat puțin cu perechea mea între colți, apoi a început să o învârtă printre gheare. Sărmana, îi auzeam țipetele, însă nu puteam să mă mișc. Mi s-a părut că totul a durat ore întregi, deși, probabil, a durat doar câteva secunde. După ce s-a plictisit de ea, fiara i-a făcut vânt spre perete, apoi a dispărut în întuneric.

Am fost găsit a doua zi, mai mult mort decât viu, tremurând încă de frică. Am ajuns la coadă la piscină, apoi în piscină, apoi am ieșit să mă usuc. Totuși, nimic nu mai era la fel. Știam că nu mai am la ce să mai sper. Că, odată cu dispariția ei, viața mea luase sfârșit.

După ce m-am uscat, am așteptat cuminte să mor, gândindu-mă la cât de proști am fost amândoi. Cât de naivi. Cum visam să fim împreună până la adânci bătrâneți, când viața e atât de fragilă. Mi-era atât de dor de ea, de râsul ei și de floricica ei cu cinci petale de pe partea dreaptă. Nu așteptam să mor. Îmi doream să mor.

Totuși, lucrurile n-au stat așa cum speram eu. Sfârșitul cel lin și sigur, fără gânduri și fără amintiri, nu era pentru mine. Fără vreun drept de a protesta, am fost luat pe sus și aruncat în gaura neagră a sufletelor fără pereche. Erau acolo mulți dintre cei pe care îi cunoșteam, dar nu-i mai văzusem demult. Curios, nu mă întrebasem niciodată ce s-a întâmplat cu ei. Erau chiar și unii pe care nu-i văzusem niciodată, păreau foarte bătrâni, oare cum or fi ajuns acolo? Erau de toate mărimile și culorile, cu semne din naștere, cu tatuaje, ba chiar și cu strasuri. Și toți plângeau. Plângeau de ți se rupea inima.

În scurt timp, am început și eu să plâng.

***

– Iubire, ce naiba e asta aici? E a ta? 

– Ce? Mamă, de cât timp n-am mai văzut șoseta asta! Unde-ai găsit-o? 

– Sub dulap. O fi băgat-o pisica. O mai vrei? 

– Stai să mă uit în pungă, să văd dacă-i mai găsesc perechea. 

Eram acolo.

 

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *