Melodiile anilor ’90 pe care nu o să le uit niciodată

În momentele în care aud discuții despre cum era pe „vremea lui Ceașcă”, ciulesc urechile și tac din gură. Asta pentru că sunt născută post-decembrist și n-am nici cea mai vagă idee despre pionieri, Șoimii Patriei și cozile de la pâine și zahăr. În schimb, pot să vorbesc ore în șir despre cum era să fii copil în anii ’90 – oh, clămițele alea odioase în formă de fluturași! oh, hainele oribile „din piață, de la ruși”! oh, primele casete cu trupe românești, care sunau de parcă cineva ar fi chinuit hamsteri într-un beci, în timp ce pe fundal rula o orgă chinezească de jucărie!

Zilele astea m-au apucat nostalgiile, pentru că organizăm un party tematic la El Grande Comandante (intrați aici dacă vreți detalii), așa că m-am apucat să dezgrop din negurile internetului chestiile care rupeau România-n două acum vreo 17-18 ani. Așa că uite piesele care or să-mi rămână-n cap până o să mor:

Numai când aud asta și mă teleportez în timp, prin ’99, când am primit primul meu calculator. Era o râșniță amărâtă, care scotea zgomote de ziceai că își ia zborul de fiecare dată când pornea și pe care informaticianul de la maică-mea de la muncă instalase câteva joculețe „de fete” (Barbie dress-up sau ce Dumnezeu apăruse pe vremea aia) și trăsese câteva melodii, printre care și asta, care mi-a rămas în cap. Doamne, de fiecare dată când o ascult și închid ochii, simt tastele alea preistorice sub degete…

Nu vreau să știu cât de penibil sunau din gura unei fetițe de școală generală versurile „iubire magică de-o noapte, promisiuni/aripi s-au frânt și atâtea minciuni”. Tot ce pot să zic e că acum, când aud fetițe fredonând prin tramvai „dragostea se face-n minim doi/e secret, rămâne între noi” îmi vine să mă pocnesc cu palma peste față. În orice caz, am fost și rămân fan Andre pe viață și sunt mândră de asta! Prima iubiiihiiiireeee!

Povestea e în felul următor: mie-mi plăcea de un băiat și îi povesteam celei mai bune prietene despre cât de mult îmi place mie de el (aveam vreo 10-11 ani). Eh, eu nu știam că și ei îi place de același băiat și că scorpia mă lucra pe la spate (nu, Oana, nu te-am uitat!). Cumva, a reușit să-l facă pe ăla „să-i ceară prietenia”, așa că la ceva serbare/zi de naștere/whatever i-am văzut dansând împreună pe piesa asta. O urăsc și acum.

Vaaaaai de caaapul meu, cât puteam să le ador pe astea! Am pus piesa asta random, că de fapt îmi plăceau toate. Bine, acum mă umflă râsul când ascult toate nonsensurile astea, dar pe vremea aia muream cu maică-mea de gât când îmi spunea că melodia mea preferată e un căcat odios și că nu are nicio logică ce zbiară alea acolo. Vremuri, domne, vremuri…

Am păstrat-o pe asta ultima pentru că e cea mai penibilă dintre toate și m-am gândit mult până să mă hotărăsc să recunosc public că mi-a plăcut vreodată asemenea sinistroșenie. Dar da, frate, n-aveți decât să aruncați cu pietre: am fost fan Pepe. În apărarea mea, pot să spun că nu știu ce-a fost în capul meu, că îmi pare tare rău și că (categoric!) n-o să mai fac niciodată…

Povestea despre cum am trecut de la astea la metale, în episodul următor. În încheierea acestuia, însă, menționez că Eu + Britney Spears = Love Forever și că mă doare cinci metri în spatele curului de ce ziceți voi, eu refuz să mă las constrânsă de tipologiile muzicale. Da, există viață și cu Slayer, și cu Britney! Leave Britney aloooone :))

Și dacă aveți chef să vă rupeți pe piesele astea (minus aia a lui Pepe, că nu cred că ar pune-o niciun DJ sănătos la cap) și pe multe altele din aceeași perioadă și să vă amintiți cum era pe vremea aia, haideți mâine în El Grande Comandante. A, și de fiecare dată când o să se audă Macarena în club, e free bar pentru toată lumea! Gen comandați, beți și nu plătiți nimic! Marfă, nu? 😀

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *