O pungă de banane

Am țâșnit din pat cu mușchii zvâcnindu-mi de oboseală. Dormisem cam o oră, pe vremea aia puneam în club aproape noapte de noapte. În capul meu se dădea o luptă între acum chiar a murit și e ok, am mai trecut noi prin asta. 

Am ajuns la spital în mai puțin de treizeci de minute. Nu murise. În schimb, stătea pe un pat din camera de gardă, îmbrăcată deja în pijamale, cu mâinile vinete de perfuzii și cu ochii arzând, așa cum i-au ars mereu, așa cum ard și-ai mei.

– Uite, Irina, cine a venit!, m-a luat de mână asistenta-șefă, o bună prietenă de-a ei.

– De ce ați chemat-o? De ce?

Dar pe cine paștele mă-sii voiai să cheme, femeie, când sunt singurul tău copil și alte neamuri nu mai ai?, îmi venea să-i urlu. Dar n-am urlat. Am pupat-o pe frunte și am zâmbit. Simțeam cum cineva îmi ridică colțurile gurii cu un cârlig. De ce suntem iar aici, mama? Ai zis că n-ai nimic. Ai zis că n-ai nimic!

Am urmat-o tăcută în rezervă.

– A fost de parcă aș fi avut halucinații…dar o fi de la febră. Știi, apa aia de la plămâni care nu-mi mai trece… Dar o să-mi treacă, o să-mi fie bine. Deja îmi e mai bine.

– Vrei să rămân cu tine?

– Nu, nu, stai liniștită.

Am mai trecut noi prin asta.

– Ai nevoie de ceva?

– Nu, am de toate. Doar… Mâine, când vii, să-mi aduci și mie un iaurt. Și o pungă de banane.

E ok, am mai trecut prin asta.

– Ok. Și hai, fă-te bine repede, că trebuie să mergem să vopsim ouăle de Paște.

Și atunci am văzut în ochii ei, am simțit și-am auzit fără să-mi spună: „iubita mea, nu cred că mai prindem Paștele”. Am scuturat ferm din cap și nu, nu e așa, am mai fost aici, o să fie bine. Chiar o să fie. Nu-i așa?

***********************************

A doua zi am plecat la spital direct de la club, fără să mai dorm. Luasem de pe drum iaurtul și punga de banane. Am s-o găsesc tot acolo, în rezervă, o să se ridice în fund, o să-mi arate, ca de obicei, analizele, ca să mă convingă că nu are nimic, o să râdem și o să se încrunte când o să mă duc până jos să fumez o țigară. Apoi or s-o ia la consult, o să-mi spună să n-o mai aștept, o s-o îmbrățișez ca de obicei, cu grijă să nu-i deranjez branulele și o s-o aud glumind cu asistentele în timp ce cobor pe scări. O să fie bine. Am mai trecut noi prin asta.

Am găsit-o tot acolo, în rezervă. Respira sacadat și în loc de flacăra din ochi, avea un tremur pe care nu-l mai văzusem. Era pierdută.

– Nu vă supărați, aici, primul pe stânga, mama mea nu poate să respire.

– Ei, bună dimineața, ce-ați pățit? V-ați speriat când v-a luat sânge de dimineață, așa-i?

– Doamnă, vă rog, cum să se sperie? Nu-i un copil! Nu vedeți că nu reacționează, doamnă, de ce nu reacționează?!

– Vă rog să vă calmați și să așteptați, trebuie să vină medicul neurolog.

– Neuro…poftim? Ce? De ce are nevoie mama de neurolog? Doamnă, ce se întâmplă?

– Vă rog să vă calmați.

Și-atunci a început. Furtuna, calvarul, groaza. Ce-i cu ea? De ce nu poate să vorbească? De ce pare că nu mă înțelege? Ce, doamne iartă-mă, e asta? Ce-ai pățit, mama? Ce-ai făcut, mama?

Metastaze multiple. Poftim?! De unde metastaze? Nu se poate, n-ați văzut-o că șchiopătează? Mi-a spus că e reumatism. Și internările atât de dese, n-ați știut? Mi-a spus că e apă la plămâni.

Ce idioată sunt, dumnezeule, auzi tu, apă la… Cum ai putut, mama?

Au trecut câteva ore. Și-apoi încă câteva. Nu știu câte, nu le-am numărat nici până-n ziua de azi. Ore de căldură, de delir, de vorbe nedeslușite, ore în care am ținut-o de mâini să nu-și îndoaie furtunul perfuziei și în care am încercat să-i prind doar un cuvânt, un licăr, un semn că mai e acolo.

Ore de stat pe marginea patului de spital, cu punga de banane la picioare.

Ore în care am coborât, din când în când, la țigară, așteptându-mă mereu și mereu să mă întorc și s-o aud certându-mă: „Iar ai fumat? Zici că am făcut locomotivă, nu copil! Mai lasă-le, măi, mamă, măi, nu-ți mai ajung?”. Nu s-a întâmplat asta. În schimb, era acolo, într-o perpetuă și dezordonată mișcare, cu ochii ăia ai ei, ai noștri, pierduți în aer, ca și cum ar fi urmărit ceva ce nu era acolo.

Ore.

Au venit câțiva prieteni. Și de-ai mei, și de-ai ei. O mână de oameni, așa cum e mai mereu în situațiile astea. Au mai venit câteva asistente, doctori, asistenta șefă. E o chestiune de ore sau zile, mi-au spus. Cum, nici măcar săptămâni? Nu, e în fază terminală. Ore sau zile.

Ore.

– Irina, ia uite, vezi cine-a venit? Uite-o pe Ioana!

Care Ioana?, am auzit din pat, cu o voce robotică, sfârșită, guturală.

Și atunci s-a terminat.

Am ieșit alergând pe holul spitalului. Nu știu ce s-a întâmplat. Auzeam ca prin vis, în timp ce urlam, trebuie să fii tare, trebuie să reziști, trebuie un căcat, îmi ziceam, nu trebuie nimic, trebuie să mă duc și s-o apuc de gât și s-o ridic de-acolo și o să-și revină, o să vedeți voi, am mai trecut prin asta! Am mai trecut prin asta, nu-i așa mama? Mama, mă auzi? Mama? 

Ia uite, ce-ai aici? Ce cari după tine? Dă-o la mine!

NU!

Și atunci m-am dezmeticit. Aveam încleștată în mâna dreaptă, fără să-mi dau seama, punga de banane. O plimbasem după mine toată ziua, încă de dimineață, de când trebuia să i-o dau mamei mele sănătoase și vii, care avea să se ridice în fund, să-mi arate analizele, ca să mă convingă că n-are nimic, să râdă și să se încrunte când mergeam să fumez. O plimbasem după mine, strângând-o în mână ca pe un obiect prețios, timp de câteva ore, nu știu câte, nu le-am numărat nici până-n ziua de azi.

Ore.

***********************************

Mama mea, Irina Ravac, a murit pe 1 aprilie 2017, cu câteva luni înainte să împlinească 60 de ani. La înmormântarea ei a plouat, iar eu am plâns și-am râs. Am plâns pentru mama și am râs pentru cea mai bună prietenă a mea, pentru berile la care am ieșit, pentru filmele pe care le-am văzut, pentru muzica pe care am ascultat-o, pentru dramele prin care am trecut, pentru călătoriile în care am mers împreună, pentru cea mai mișto călătorie pe care o poți avea alături de un om.

Te iubesc, mama. Te-am iertat. Te iubesc.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *