O situație păroasă

Prima dată când am conștientizat prezența propriului păr a fost atunci când acesta a trebuit tuns zero. Momentul înhățării foarfecii de către maică-mea a fost însoțit de strigătul „Are păduchi!”, după ce vreo săptămână urlase la mine să nu mă mai scarpin ca maimuțele, că sigur am „tic nervos”. Drept răzbunare involuntară, i-am anunțat toți colegii și prietenii cu care am interacționat în următoarele zile că am „scămuțe cu lăbuțe”. Vă imaginați încântarea.

Iar prima dată când mi-am dat seama că am un păr de căcat a fost când am ajuns la școală. Când am văzut cosițele superbe ale unor colege de clasă, pe lângă bălegoiul inert și fin care-mi decora mie scalpul, am avut primul gând cum că n-ar exista, de fapt, Dumnezeu. Și de parcă n-ar fi fost suficient părul meu rar, bleg și moale de aluneca din foarfecă, prin generală s-au gândit cele două femei din viața mea să mă și tundă, după cum urmează: bunică-mea nu voia în scări, n-aș putea ști de ce; în schimb, era de părere că mi-ar sta bine cu un breton, că îi plăcea de Neti Sandu. Maică-mea voia ceva mai modern, cu colț, un fel de bob mai lung, ea fiind admiratoarea Andreei Esca. Ce voiam eu, desigur, nu conta.

Combinația dintre cele două viziuni a rezultat în ceva ce va fi numit în continuare „rușinea”. Rușinea consta într-un breton până pe la jumatea frunții, care-mi gâdila sprâncenele ca o pălămidă. Iar pentru că doamna Vicky, coafeza de suflet a neamului meu, nu știa să facă decât coc, permanent sau tuns drept, probabil că atunci când mama i-a zis de bob, femeia s-a gândit la ceva bob de fasole. Și exact așa și arăta. Ca și cum aș fi purtat un imens bob de fasole pe cap, cu marginile încovrigându-mi-se pe sub urechi. Adică cam așa:

Ah, urechi, blestem al vieții mele… Am moștenit, pe latură paternă, niște urechi tip elful-saxofon. Mari, clăpăuge și ascuțite la vârf. Ei, cum credeți că se descurcau aceste minunate bijuterii ale anatomiei mele cu tunsoarea mea cea nouă? Desigur, ieșeau prin păr ca niște antenuțe. Joy.

Astfel, întreaga mea copilărie a rămas marcată de poze de la serbări cu urechi fluturânde și păr în ochi ca un cod de bare. Îmi pare rău că nu le mai am, să vă arăt dezastrul. Mănânc căcat. Vă dați seama că le-am incendiat cu incantații de dezlegarea răului, nu?

Când am intrat la liceu, m-am hotărât să-mi iau părul în propriile mâini, așa că m-am vopsit negru albăstrui, pentru că deh, nu poți să ți-o arzi satanistă și să fii șatenă, se știe. Am ținut-o pe panta brunetului câțiva ani, până când am descoperit magia violetului de gențiană la 3 lei flaconul, pe care mi l-am turnat avid în cap, distrugând astfel simultan o baie întreagă și buna reputație a familiei mele. Aveam să aflu în câteva luni că nu e în regulă să-ți torni toate chimicalele ieftine pe părul și-așa mort de la natură, deoarece în loc să am o buruiană amorfă prinsă de scalp, acum aveam o buruiană amorfă și arsă prinsă de scalp. Tatăl unei colege de clasă a întrebat la un momentdat dacă port căciulă sau chiar ăla e părul meu.

Ce-aș fi putut eu să fac în momentul conștientizării dezastrului? Cu siguranță, să iau niște pastile, să-mi fac niște măști și să-l salvez printr-o tunsoare normală, îndepărtând partea arsă și așteptând să crească sănătos la loc. Am făcut eu asta? Desigur că nu.

Ce-am făcut eu în schimb?

M-am ras în cap.

N-ați uitat de urechile mele tip Dumbo meets Legolas meets pâlnia de patefon, nu? Ei bine, să zicem doar că prietenii mei din „pulă cu urechi” nu m-au scos vreo jumătate de an. Partea cea mai tristă e că nici n-aș fi putut să-i condamn.

Și dacă ați fi tentați să credeți că m-am învățat minte după aceste experiențe, tind să vă contrazic vehement. Cum mi-a crescut părul un pic, cum am început să-l vopsesc din nou. Și din nou. Obsedată fiind de plete (deși, în sinea mea, știam că n-o să obțin niciodată așa ceva pe cale naturală), am început să-i pun extensii. Apoi mi-am făcut braids, tot cu extensii. Am stat 12 ore să-mi fac codițe cu ață în tot capul și așa m-am dus să dau BACul. Peste două săptămâni m-am plictisit de ele și a stat biata mama să scoată ghemuri întregi de ață colorată din capul meu o zi întreagă.

Mi-am pus dreadlocks false, de trebuia să le suspend de tablia patului după ce mă spălam pe cap, că nu puteam să-mi țin gâtul drept de grele ce erau. M-am făcut blondă, din nou și din nou, iar la un momentdat mi-am făcut codițe africane, cu tot cu extensii bineînțeles. După vreo două luni de ținut monstruozitățile alea în cap, (ce rămăsese din) părul meu semăna cu mătasea de vierme. Și toate astea având „materia primă” de cea mai proastă calitate. Tare mă întreb ce-aș fi făcut dacă aș fi arătat ca Rapunzel. Probabil îmi construiam o replică a turnului Eiffel pe cap, numai de-a dracu!

Înainte să credeți că sufăr de vreun soi de masochism, țin să menționez că toată viața mi-am dorit și eu un păr lung, din care să pot să fac toate coafurile alea mișto de pe net sau din reviste, care să-mi fluture-n vânt și să mă gâdile pe fund. Și pentru că știam că nu se poate, am încercat să-l lungesc artificial prin toate metodele posibile. Una mai proastă ca alta, dar măcar am încercat!

Partea cea mai amuzantă e că, după atâta timp de abuzuri repetate, non-podoaba mea capilară arată un picuț mai rău decât înainte s-o trec prin toate aceste calamități stilistice. Doar un picuț. Printr-o încăpățânare demnă de Sisif, s-a refăcut de fiecare dată, cum a putut ea, fără să-mi bag uleiuri și ouă în ea, că mi-e lene, fără să o suflu-n cur și să-i fac temenele. Pentru că poate! Iar astăzi spun cu mâna pe inimă că părul meu e ca un gândac de bucătărie: inestetic precum porcul, scârbos când se află prins în scurgere, dar rezistent de pot să dau în el cu bombe nucleare. Și-i mulțumesc pentru asta. Na, măcar atât…

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *