Povestea cu gardul, punkistul și nasul spart

De fiecare dată când ajung la un control ORL, din varii motive, am parte de aceeași reacție: wow, ce deviație de sept! Da, am nasul atât de strâmb că dacă mi-ar sta perpendicular pe față ar face turnul din Pisa de rușine. Norocul e că pe exterior nu se observă atât de tare. Ghinionul – că va trebui să mă operez la un moment dat, întrucât pe o parte respir cam o treime din cât ar trebui. Iar genul ăsta de operații se execută în cel mai barbar mod posibil: pur și simplu se sparge din nou trompa, ca să se poată pune la loc. Dacă o să-mi fac selfie-uri la ceafă o vreme, să știți ce m-a apucat.

Dar deviez. De la sept (hăhă, get it?). Ideea e că am reușit performanța de a-mi distruge nasul de trei ori până acum. „Dar cum s-a întâmplat, floare delicată și feminină ce ești tu, Ivanna?”, mă veți întreba voi. Păi, să vă povestesc.

Prima dată: mă aflam în orașul meu de baștină împreună cu frații mei rockeri sataniști, la o bere pe plajă. Mă rog, plajă e mult spus. Era, de fapt, o parcelă de nisip de câteva zeci de metri pătrați, de pe care se dădeau canoele la apă – căci ne hotărâserăm să schimbăm puțin monotonia băutului în parc și să ne poziționăm în fața Centrului de Canotaj. Parcela se termina într-un gard de plasă, înalt și destul de solid, cu o poartă în mijloc pe care geniile de noi o deschiseseră cu ușurință. După gardul de plasă se întindea parcul, plin de atracții specifice provinciei românești: buruieni, gunoaie și mulți câini vagabonzi.

Ușor-ușor, berea s-a transformat în ceva țuică pe care reușise unul s-o subtilizeze de la bunică-su, iar țuica – în niște sticle de Hanu’ Ars luate la chetă (chiar, se mai găsește așa ceva?). După vreo două ore, eram toți pilaf. Inclusiv eu și gagică-miu (același din povestea asta), care eram deja de multișor în faza aia a relației, popular denumită și „ce dracu’ îmi mai pierd eu tinerețile cu tine?”. Previzibil, începem să ne certăm. Și mai previzibil, întrucât gagică-miu era o pizdă, la un moment dat îmi întoarce spatele, iese de pe parcelă, trece prin poarta gardului și pleacă. Eu, războinică, mă duc după el, că ce mama dracului!, nu pleci tu fără să termin eu să-ți aduc la cunoștință că ești un bou infect și handicapat și sper să arzi în flăcările Iadului, cu tot cu curva de mă-ta și tot neamul tău!

Și tot urmărindu-l eu așa, pe drumul din parc, aud niște lătrături care păreau că se apropie. Acuma nu știu dacă le aducea Hanu’ Ars mai aproape sau nu, cert e că m-a luat panica. Grav. (Notă: am fobie de câini maidanezi, îmi transpiră palmele, mi se blochează creierul, mi-e efectiv Groază. De. Câini). Așa că am făcut singurul lucru care i-ar trece prin minte oricărui om beat, nervos, speriat și prost: am rupt-o la fugă în direcția opusă, spre prietenii mei, care se aflau în spatele nesimțitului ăluia de gard de plasă! Înaltul, solidul, rezistentul gard de plasă, pe a cărui poartă ieșisem bine-mersi…dar pe care n-am mai nimerit-o de data asta…

Da, prieteni. Așa e. Am intrat ca vaca cu fața într-un gard. Legenda spune că am și ricoșat vreo juma’ de metru și că mi-am petrecut următoarele trei săptămâni arătând ca Snoopy, dar cine căcat are încredere în legende?

Mai vreți? Mai am!

A doua oară: se întâmpla în Vama Veche, imediat după ce descoperisem magia albastrului de metil turnat în cap. Eram tânără, eram îndrăgostită și aveam părul de parcă s-ar fi căcat un unicorn care a mâncat prea multe afine pe el, ceva între turcoaz și movuliu aprins. O minune. Și cum zburdam eu așa în mijlocul nopții târzii pe nisipurile bete ale Vămii, cu iubitul meu de mână, îi vine omului brusc o idee: nu vrei, baby, să mergem noi până-n cort, să-ți arăt ceva frumos? Nici n-apuc să zic da sau ba, că mă ia pe sus și purcedem, că doar noaptea era tânără și hormonii noștri la fel.

Pupături, pipăieli, hărjoneli, tot drumul până la cort. Ne împiedicăm prin ațe, cădem, râdem, ne tăvălim prin nisip și aici o să iau o pauză și o să spun că mă cac pe iluminatul stradal care în paștele mă-sii, fix în seara aia funcționa perfect! N-apucăm să intrăm bine în cort, că simt o mână care mă apucă de gleznă și mă trage cu putere afară, în timp ce sora ei îmi fute una în mijlocul feței, mai precis în…în…oh, nu! Nasul, nasul meu care doar ce se vindecase, nasul meu frumos și proaspăt dezvinețit, nasul meu…

Gagică-miu iese buimac, îi sare în spate bestiei care mă atacase și reușește să lase, astfel, puțină lumină să ajungă pe fața mea. Omul era absolut imens, avea doar o vestă de blugi pe bustul gol și tot raionul de feronerie de la Bricostore înfipt în față. M-a privit furibund, apoi furia i s-a transformat în uimire, iar în cele din urmă a picat în cur scâncind, de am crezut pentru o secundă că i-o fi aplicat iubitul meu vreo lovitură strategică de Taekwondo, lucru de care eu nu-l știam, însă, capabil. Cu tot sângele șiroindu-mi pe față și a început să-mi fie milă de amărât: era complet șocat, mai avea puțin și îi dădeau lacrimile și reușea să îngaime doar „curva aia…Alexandra…pare rău”.

Ce se întâmplase: individul, punker de fel, îmi observase pleata verde-purpurie strălucind în bătaia becurilor de pe alee și, fiindcă pe vremea aia nu era pe trend să te vopsești în culori care nu erau făcute de Domnul pentru păr, singurele care și-o ardeau borâte de curcubeu în creștet erau punkistele. Omul a crezut că-s gagică-sa, m-a văzut intrând în cort cu altul și a sărit să-mi aplice corecția binecunoscută în familia tradițională românească. Ce dracu’ să mai zic… Alexandro, fată, dacă mă citești, să știi că am încasat una pentru tine…

Și da, în următoarele trei săptămâni am arătat DIN NOU ca Snoopy.

Iar dacă asta n-a fost de ajuns…

A treia oară: se petrecea tot în orașul meu de căpătâi, de această dată în mijlocul isteriei emo. Știți voi, ăia de se tundeau de parcă li se bășise o vacă-n ceafă și-i linsese pe frunte în același timp. Iar pentru că, de la distanță, niciun om fără legătură cu fenomenul nu putea să facă diferența între emo și rocker/punker/metalist, toată ura cocălărească se spărgea în capetele noastre pașnice și non-suicidale.

Astfel, cam orice schimb de replici dintre noi și țăranii cu chef de scandal se petrecea astfel:

– Să ți-o iau pe mă-ta-n pulă de emolău!

– Ba să ți-o iau eu pe mă-ta de coclit ordinar, că io nu-s emo!

– Ia uite-l pe fraier ce se-atacă! Te tai pe mâini că te-ai atacat, fraiere?

– Tu n-auzi, bă, boule, că n-am treabă, nu-s emo?

– Ia stai, bă, așa. Ăsta a zis de mama?

În general, conflictele se aplanau după câteva amenințări, îmbrânceli, înfoiat unii la alții precum cocoșii, căcaturi de copii teribiliști care n-au unde-și consuma energia.

O singură dată a fost altfel.

Când unul de la noi a dat un pumn într-unul de la ei.

Și ăla de la ei a dat în ăla de la noi. Numai că ăla de la noi s-a ferit. Și în spatele lui era ghiciți cine?

Când m-a văzut din nou plină de borș, mama a ridicat din umeri și mi-a spus doar că speră ca celălalt să arate mai rău ca mine. Atunci i-am spus că da, normal! Mai rău de-atât nu se poate. Pfff, cine, eu? Am bătut la el ca la fasole. Acum mi-aș dori să fi avut puterea să-i spun tristul adevăr: mamă, în bătaia aia s-au dat doar doi pumni. Și unul dintre ei a nimerit…în nasul meu…

Sursa foto

 

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *