Povestea cu iubitul, dulapul și muncitorii

Când eram în liceu îmi făcusem și eu un iubit. Pe care maică-mea nu putea să-l înghită nici cu o livadă de lămâi. Parte pentru că, la fel ca orice mamă care trebuie să-și asume și rolul tatălui, dormea cu pușca sub pernă; parte pentru că iubitul meu era un vis și-o comoară: exmatriculat din vreo trei școli, chiulangiu, bătăuș, tatuat și golan cât cuprinde.

Logic, n-aveam voie să-l aduc acasă, sub nicio formă, în niciun context. Ce acasă, nici măcar aproape de casă. La un momentdat aveam impresia că maică-mea instalase senzori de alarmă în fața blocului, să știe când se apropie inamicul, ca să-l țintească de pe geam. La naiba, nici măcar numele nu puteam să i-l pomenesc fără să văd valuri de clăbuci ieșindu-i femeii din urechi.

Bottom line is, îl detesta de moarte, fără drept de apel.

Desigur, așa cum ar putea intui oricine cunoaște cât de cât adolescenții, puțin îmi păsa mie de ce am voie și ce nu. Pot să zic chiar că ura pe care i-o nutrea maică-mea lui Iubi mă făcea, parcă, să-l plac mai mult. Iar interdicțiile de tipul „să nu cumva să îl prind pe ăla în casă”, mă făceau – ați ghicit – să îmi doresc să îl aduc fix acolo.

Pe vremea respectivă, maică-mea era de dimineață până seara la birou, lucru care îmi oferea cadrul perfect de a petrece ceva timp de calitate cu Iubi pe terenul interzis. Nu că la el n-am fi putut sta nestingheriți, dar cui nu-i place un pic de adrenalină?

Așa că ne făcuserăm un obicei din a o freca pe la mine pe-acasă de pe la prânz – când se trezea dânsul, că la școală oricum nu se ducea – până mai spre seară, când simțeam deja în ceafă răsuflarea Dragonului care se apropia de Castelul Fecioarei (a se citi: pe maică-mea venind de la servici).

Toate bune și frumoase, o dată, de două ori, de trei ori. Deja eram ca un cuplu căsătorit – ne întâlneam, găteam (mâncarea maică-mii), beam ceva (din barul maică-mii), desfăceam un pachet de țigări (din cartușele maică-mii) și apoi ne uitam la un film (pe DVD-ul maică-mii). Cu tot cu pusul lucrurilor exact unde erau, ne încadram la fix cât el să o taie cu jumătate de oră înainte să ajungă Dragonul acasă. Absolut perfect. Până într-o zi.

O zi fatidică, care mi-aș fi dorit să nu existe niciodată.

Totul era ca de obicei. El ajunsese la mine, ne puseserăm un pahar de ceva, fumam o țigară și ne gândeam ce să facem de mâncare. Când – bătăi în ușă! Panică! Iubi se albise la față, căci la ultima întâlnire accidentală dintre el și mama, aceasta îi arsese vreo două peste ceafă cu o perie de WCuri. (Pesemne că peria de WC doare destul de tare atunci când este aplicată peste o ureche cu cercel proaspăt pus.) Eu, stăpână pe situație, îi zic chillax, baby, n-are cum să fie mama, că e la servici, remember? Or fi de la lumină. Și mă duc să mă uit pe vizor.

Ce să vezi?

Însăși mama. Cu ceva ce păreau a fi doi haidamaci în spatele ei.

Zic ah, probabil a venit să repare vreun robinet sau ceva. Chillax, baby, I got this. Și cum mă uitasem la suficiente filme cu bărbați înșelați, iau una bucată Iubi de-o aripă, îl vâr în dulap, îi bag bocancii într-un sertar, telefonul și țigările după calculator și deschid ușa încrezătoare. Palidă, dar încrezătoare.

Bună, mama, bună ziua, poftiți, dar ce surpriză, bla-bla-uri, politețuri. Toate cu un evident substrat de ce căcat faceți aici în miezul zilei? Mama, ființă hotărâtă din fire, dă să intre, haidamacii după ea. Încerc să mă relaxez, gândindu-mă că orice ar face, în dulap n-au ce să caute, deci n-are ce să se întâmple. Clar e vreun robinet. Văd patrula luând calea dormitorului și mă fulgeră un gând demolator – păi stai, că în dormitor n-avem niciun robinet… 

Exact, oameni buni. Veniseră să repare dulapul.

Urmarea a fost ca-n filme. Mama, cu muncitorii în spate: „Uite, e aici o bară care s-a slăbit *glisează ușa dulapului* și aș vrea să…*dă cu ochii de iubitul meu încovrigat printre haine*…FUTU-ȚI PAȘTELE MĂ-TII DE GOLAN, CE CAUȚI LA MINE ÎN CASĂ, GRIJANIA MĂ-TII DE NENOROCIT!”.

Jeap-jeap, două palme la el, jeap-jeap, două palme la mine. Pe muncitori îi umfla râsul, gagică-miu nu știa pe unde să fugă mai repede, eu începusem să bocesc, mama spumega.

Mama urla că de ce nu iese ăla odată, eu plângeam din ce în ce mai tare, gagică-miu ar fi fugit, dar bocancii lui erau în sertar, mai țineți minte?

Muncitorii continuau să râdă. Pe înfundate, că le era cam frică de mama.

Până la urmă, Iubi a fugit în șosete. Mama le-a dat ălora de-o bere și le-a spus că îi caută ea altă dată, să ducă la bun sfârșit treaba ce le fusese atât de brutal întreruptă. Eu m-am oprit din plâns și mi-am luat fața de nu-mi spui tu mie ce să fac, fapt care a îndemnat-o pe tutoarea mea de drept să-mi mai tragă câteva seturi de scatoalce.

Dulapul, însă, a rămas nereparat până când am plecat eu la facultate. Nu de alta, dar după ce amorul cu Iubi s-a sfârșit, mi-am găsit un alt Iubi, mai golan, mai bătăuș, mai tatuat. Numai așa, de-a dracu’. De ce să fi riscat mama?

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *