Prietenii de azi, oamenii care ne seacă de mâine

M-am întâlnit de curând cu un tip de care eram nedespărțită acum vreo 5-6 ani. Avea părul lung, băga metale la greu, ieșeam la o bere și peste câteva ore ne trezeam la munte. Cu timpul, s-a tuns, a început să poarte cămașă în timpul liber și să iasă la agățat în cluburi. Am rămas, totuși, prieteni, și m-am adaptat destul e ușor la preferințele lui noi și aia a fost. Habar n-am de ce, acum vreo doi ani am întrerupt legătura și am reluat-o abia acum câteva zile, când ne-am hotărât să ieșim la o cafea.

Cred că a fost cea mai lungă cafea din viața mea. Mi-a povestit despre esența umană, conflictele interioare și felul în care tehnologia ne dezumanizează de-am crezut că am intrat într-un time loop de-ăla dubios din care n-o să mai ies niciodată, o să mor de inaniție țintuită în scaunul ăla și tot ce o să aud o să fie aceeași frază interminabilă despre cum viața n-are sens și oricum toți crăpăm.

Ca să continui în aceeași notă, am avut, tot așa, o prietenă, cunoscută, culmea!, prin intermediul tipului de mai sus. Am tăiat prietenia cu dânsa acum ceva timp pentru că simțeam că-mi ia creierul foc dacă o mai continui. Oricum, până să mă hotărăsc s-o fac, duduia în cauză mi-a mâncat zilele pe pâine. Tot ce se întampla în Univers era despre ea, era genul de om care, în 90% din cazurile în care puneam fireasca și inocenta întrebare „Ce mai faci?” , răspundea invariabil cu „Răăău…”, pe un ton care prevestea nenorocirile lumii, foametea din Somalia și victimele războaielor din Irak. Ca apoi să aflu că domnișoara făcea răăăău pentru că îi întârziase tramvaiul, sau iubitului nu-i plăcuse ce-i gătise de prânz.

De fiecare dată când mai deschideam gura să mai mănânc și eu câte un rahat, mai mult ca să-i amintesc că exist  în frumoasa noastră relație, tăcea vreo câteva secunde, după care continua pur și simplu să-mi povestească de-ale ei, sub pretextul că „e mai bine așa, că dacă-ți spun de problemele mele, mai uiți de ale tale”. Se jelea pentru orice nimic, și dacă nu-i ieșea machiajul era o tragedie, toți oamenii care o înconjurau erau niște cretini, iar ea – regina neînțeleasă a lumii, nu știa cât avea să mai îndure nedreptățile la care era supusă. După care, într-o zi mi-a zis că sunt cam drama queen pentru gusturile ei… Își teroriza iubiții, îi nenorocea cu mesaje și telefoane în fiecare minut, îi bănuia de infidelitate și când se duceau până la colț fără ea, le urmărea conturile de Facebook, le demoniza fostele prietene, făcea scandal într-una și din te-miri-ce prostie și, în final, când ăia o părăseau (în mod previzibil, de altfel) îmi bocea în telefon cu orele, un an întreg. Telefon pe care tot eu o sunam, că domnișoara dădea bip. Dacă ignoram bipul, dădea până îmi sângera bateria. Sunt o nemernică, știu, dar nu mi-e tare dor de ea…

Nu înțeleg de ce, pe lângă ăștia, am mai reușit să atrag și unii care urau atât de mult să stea la ei acasă, din varii motive, încât încercau să se mute subtil în a mea. Dracu să mă fi pus să-i invit pe la mine, că nu mai scăpam. „Hai că s-a făcut târziu și nu mai am cu ce să plec, te superi dacă rămân ?” . Bă, având în vedere că locuiesc într-o garsonieră și că tocmai ce m-ai privat de intimitate pentru următoarele (minim) 12 ore, mă cam supăr, ce să zic… Și mai mișto, când mă trezeam a doua zi cu „Dă și tu niște bani, că mă duc să fac cumpărături, să facem ceva de mâncare…”

A mai fost o mândră care s-a făcut că nu mă vede când mi-am spart nasul într-un club și a continuat să danseze, iar alta și-a cerut scuze vreo oră că s-a pupat cu un prieten bun de-al meu, dar cu iubitul meu s-a sărutat ca și cum ar fi fost cel mai banal lucru din lume. A doua face parte din categoria oamenilor care te cunosc de 5 minute și-ți spun povestea vieții lor, în cele mai intime detalii, iar dacă te cunosc de mai mult timp, ai belit-o, mai mult de „Bună ziua!” nu apuci să scoți pe gură.

De fiecare dată când mai trag câte o linie din asta, mă gândesc la cât timp mi-am pierdut fiind călcată pe nervi de niște oameni care ar fi trebui să aibă efectul fix opus. Și sunt ferm convinsă că într-o zi o să-mi găsesc un prieten de treabă, răbdător, calm, care să mă asculte, să mă înțeleagă, să fie amuzant și să-i placă aceleași chestii ca mie. Ca să pot să fiu și eu, în sfârșit, insuportabilă !!! :))

Comments

comments

2 comentarii

  • Andi V. says:

    Prietenii se cern. Problemele mentionate apar din pricina “cumsecadeniei” care ne caracterizeaza natia. Această dorinta de a nu jigni, deranja, ne inhiba cuvintele si rabdam, rabdam, presiunea creste pana ce, intr-un tarziu, izbucneste cu forta unui uragan. Daca, la cea mai mica iritare, am deschide gura si am spune, politicos si ferm “Ma scuzi. Astazi nu sunt in stare sa-ti ascult problemele. Mi-as dori sa vorbim despre o carte, un film, ceva pasionant.” prietenii s-ar cerne printr-un proces automat. Cei care ne sunt prieteni si-ar cere scuze si ar schimba macazul, ceilalti, cei narcisisti, ar continua sa ne reguleze in creier si ca atare ne vor elibera de orice obligatie pe viitor. Cu timpul ajungem la un cerc restrans de oameni minunati care, chiar si cand ne calca pe nervi, o fac cu stil, si “Ceilalti” cu care zabovim numai si cand ne face placere.

  • maryds says:

    Amen to that! Stiu exact ce spui…been there,done that! E bine ca ai reusit sa-i dai la o parte pe cei care iti stricau karma,zenu’ si feng-shui-ul…eu a trebuit sa plec din tara ca sa ma simt in sfarsit libera de ei…
    Exista o singura persoana pe care o pot numi prietena 100% in viata mea…cred k e de ajuns…restul ne sunt benefici din dorinta de apreciere,socializare etc…de ce am avea nevoie de mai multi oameni care sa ne impovareze cu kkt-urile lor de probleme?

  • Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *