Proasta ta

Hey, salut, mă mai ții minte? Sunt eu, tipa aia despre care ai crezut că-i ultima fraieră. Cum, nu mai știi? Aia pe care credeai că te piși când ai tu chef. Pe care ai înșelat-o, pe care ai mințit-o, pe care ai convins-o că e un nimic.

Aia pe care ai aruncat-o din capătul holului până-n celălalt, cu o singură mișcare de Rambo.

Sunt aia pe care o șantajai că te sinucizi când i-era lumea mai dragă, care a venit după tine și la spital, și la poliție, care îți pansa rănile pe care ți le făcuseși singur, accidental, după ce o amenințaseși cu cuțitul. Da, da, eu, dobitoaca sinistră pe care-ți permiteai s-o umilești de față cu toată lumea, de față cu prietenii ei, ai tăi, chiar și cu străinii.

Ah, apropo de prieteni! Chiar îmi doream să ajungem la subiectul ăsta! Îi mai știi pe oamenii ăia pentru care m-ai fi dat la o parte în orice secundă? Pentru care te-ai împrumutat de bani pe care nu mi i-ai mai dat înapoi nici până-n ziua de azi? Despre care îți spuneam că te vor trăda cu prima ocazie, pentru că le vedeam meschinăria și oportunismul în ochi, îi simțeam prin pori, îmi miroseau a acru? Îi ții minte, nu-i așa? Văd că ei pe tine, nu.

Mai știi când îmi promiteai că o să faci în așa fel încât totul să fie bine, pentru noi, pentru amândoi? Că o să rămâi lângă mine orice-ar fi? Parcă de curând mi-ai recunoscut în față, cu grimasa aia a ta triumfătoare, de jeg, că doar mă duceai cu vorba. „Mă făceam că nu mă prind ce spui, ca să te mai amân un pic”. Sună cunoscut? Hai, mă, că tot eu eram! Nu mă mai recunoști?

Pe cuvânt că eu sunt!

Eu, imbecila care ți-a spus că e-n regulă dacă-ți muncește fără să o plătești. O lună, două, trei. Ce să facem, dacă ai tu mai multă nevoie de bani decât mine? Sunt un om bun și înțelegător, chiar dacă tu ai de făcut doar plinul la Jaguar și eu am restanță la întreținere de cinci luni. Oameni suntem. Fac tot ce trebuie, aduc și de-acasă dacă e nevoie, doar să fii tu fericit. Tu ai multe pe cap, nu ca mine. Știu eu că într-o zi o să apreciezi că am făcut efortul ăsta pentru tine. O să vii să-mi mulțumești, o să-mi dai și-n plus, în semn de recunoștință. Ce, nu-i așa?

O să-mi mulțumești și că ți-am făcut curat în casă când aveai piciorul rupt, și că am fost lângă tine când ți-au murit părinții, și că am străbătut orașul în miez de noapte pentru că aveai tu o stare proastă. O să-mi fii și tu alături când o să am nevoie, că așa se fac lucrurile-n viață, trebuie să ne susținem unul pe altul. Nu? Parcă așa era…

Hai, uită-te-ncoace, de ce te faci că nu mă auzi? Sunt chestia aia pe care nici n-ai fi putut-o numi om, aia de care te-ai folosit, pentru că știai că-ți va rămâne aproape, că e dependentă, că ar da orice pentru tine, că te iubește. Iubire, în pula mea, știi cumva de asta? Ai ajuns vreodată, măcar o dată, javră, aproape de a iubi pe bune pe cineva?

Îți amintești când m-ai îmbrâncit în perete, de am și-acum semne pe spate de la tine? Când te imploram să vii la mine, că mi-e rău, nu pot respira de rău ce-mi e, și tu aveai treabă să te distrezi cu „prietenii tăi”? Când mi-ai spus că sunt doar o târfă și să fac bine să mă grăbesc să-mi adun clienți până nu îmbătrânesc? Uită-te în morții tăi la mine și spune-mi cum a fost când ai profitat de tot ce ți-am spus în momentele mele de slăbiciune și de încredere, ca apoi să întorci totul împotriva mea!

Când ai împrăștiat bârfe despre mine.

Când m-ai amenințat cu moartea.

Adu-ți aminte când m-ai pus în fața oglinzii și m-ai făcut să mă uit la cât de grasă sunt. Cât de urâtă.

Când îmi spuneai că-mi ești prietenă și încercai să mă convingi să-mi părăsesc iubitul, pentru că în secret îl doreai pentru tine? Știi, târfă?

Mai știți, băi, când tăceați cu toții în momentul în care intram undeva, după ce vă dădusem de mâncare, de băut, vă spălasem rufele împreună cu ale mele, vă ajutasem cu tot ce v-ar fi putut ajuta un om?

Nu mai știți, nu? Păreți cam derutați. Proasta voastră nu prea-mi seamănă. Dobitoaca, naiva, „fata bună”…nu o prea mai vedeți, parcă. E nasol. Cine sunt? Să fie în mâna mea acum un chibrit aprins? Și voi să vă fi turnat singuri benzină în cap, atâția ani? N-am de unde ști. Nu mai sunt eu, proasta.

Să-mi scape cumva acum chibritul din mână?  Nu, n-are cum, îl țin bine. Nu v-aș face așa ceva, sunt prietena voastră, iubita voastră, soră, mamă și angajat fără simbrie. Hai, un pic de încredere! Nu se-mpiedică oamenii în ură. Și totuși…

Ups!

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *