Proprietate a părinților, rog permisiunea de a avea o viață

„Dragă Ivanna,

Te citesc de o grămadă de timp, cred că de când erai la badkarma :)) Am zis să încerc și la tine, poate mă poți ajuta: doar ce am terminat a doișpea, cu bacul sunt ok, nu-mi fac niciun stres că-l iau cu notă mare. Problema e cu admiterea. Mă rog, cu ai mei și admiterea. Faza e că eu vreau să dau la medicină veterinară, iar ai mei vor la Drept.

E situația în așa hal de tensionată că nici nu mai pot să aduc subietul în discuție, că se lasă cu urlete. Ei zic că nu m-au dat atât la școală ca să bag pumnu-n curu vacii (citez :))). Și că să pun mâna să-mi fac un viitor că Dreptul și ASEul sunt singurele din care se poate câștiga o pâine mai albă (iar citez :)))

Ideea e că eu nu-mi doresc să-mi bat capul o tonă de ani doar că așa vor ei și să fac ce nu-mi place, dar nu prea văd soluția, că stau cu ei în casă și deh, mai complicat să fac ca mine. Plus că stau în Buc, deci n-am perspective de mutare din oraș, să zic că fac ca mine pe la spatele lor. Cu cât de apropie admiterea aia nenorocită, nu știu ce să fac. Sper să mă poți ajuta cu un sfat. ”

Dragă Copil,

Îmi pare tare-tare rău de situația în care ești. Am fost și eu acolo și, slavă Cerului, știu cum e să te lupți cu un părinte care îți ignoră nevoile și dorințele și are impresia că ești proprietatea lui personală, pe modelul „eu te-am făcut, eu te omor”. Oh, memories.

Îți voi spune din start o chestie pe care am învățat-o pe pielea mea și pe care o susțin până-n pânzele albe: nu există „meserie din care câștigi GARANTAT o pâine mai albă”! Există „meserie la care ești foarte bun” și „meserie la care ești mediocru spre o-doamne-unde-a-terminat-ăsta-școala?!”. Poți să te faci ceasornicar, în era ceasurilor digitale, sau țesător, în era producției industriale – dacă ești foarte bun la ce faci, o să îți poți asigura o viață pe măsură. Pe chestia asta semnez cu sânge.

Pentru că uită-te la mine: mi-am ales o profesie din capul listei de muritori de foame. Tehnic, n-aveam nicio șansă. Nu terminasem nici liceu de arte, nu jucasem în viața mea în nimic. Mi-a fost servită aceeași predică și m-am lovit de aceleași descurajări. Chiar și acum, când le spun oamenilor că sunt actriță, mă măsoară din priviri întrebător: cum de nu-s subnutrită și n-am găuri în pantofi? 😛

Uite, așa simplu: nu-s și n-am! Pentru că am muncit suficient cât să pot spune acum: „da, frate, din actorie se poate trăi decent, chiar și în România!”.

Așa că, te rog, nu cădea pradă retoricii ăsteia infecte conform căreia există un soi de Pat al lui Procust pentru câmpul muncii. Că nu există, jur!

Meseria care îți dă cea mai albă pâine e cea la care excelezi. Punct.

Acestea fiind lămurite, să trecem la soluția pentru problema ta. De unde stau eu, există o singură variantă, pe care am aplicat-o și care a funcționat: du-te la ce facultate vor ei. Treci pe acolo cât să știi drumul, iar în restul timpului caută-ți un job care să-ți permită să-ți închiriezi un loc într-o garsonieră și să te întreții. Strânge niște bani și anunță-i cu zâmbetul pe buze că te muți, că nu pretinzi niciun ajutor financiar din partea lor și că pot lua fraza aia cu „casa-i a mea, ușa-i a ta” și și-o pot băga fix în cur. Fă-ți bagajul, mută-te și continuă să muncești. Iar la anul vei putea să dai la ce facultate vei dori. Iar peste câțiva ani, când o vei termina, te vei putea bate singur pe umăr și te vei putea uita la tine ca la un om vertical, care a luptat pentru scopurile lui și și le-a atins.

Știu că e greu, știu că ești obișnuit cu confortul de acasă și fără grija zilei de mâine. Depinde doar de tine dacă vrei să dai o viață care să fie doar A TA pe niște rufe spălate și călcate de maică-ta.

Când au auzit că vreau să mă fac actriță, bunică-mea a început să urle, că n-au mai avut circari în neam și că-i fac de râs, iar maică-mea mi-a spus foarte calm să termin cu prostiile, că o să-mi treacă și că oricum nu mă lasă ea „de capul meu”.

Am zeci de foști colegi de liceu sau prieteni care și-ar fi dorit să fie bucătari, frizeri, profesori sau pictori. Majoritatea au sfârșit ca absolvenți de ASE sau SNSPA, că așa auziseră părinții că e bine, iar acum împing rapoarte prin te-miri-ce birouaș și singura lor grijă e să-și plătească rata la credit. Părinții pleznesc de mândrie când se laudă la rude – „fiu-meu lucrează LA BIROU”. Ei vor plezni, probabil, la bătrânețe, când își vor da seama că au avut o șansă, una singură, de a fi ei înșiși, dar au sacrificat-o pe altarul snobismului alor lor.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *