Shhht! Ne aud vecinii!

Cred că urlatul ar trebui să fie un drept constituțional. Și mai cred că, atâta timp cât scot (o grămadă de) bani din buzunar ca să dețin/întrețin o locuință, am dreptul să fac ce am eu chef în ea.

„Dar vai, libertatea ta se termină unde începe libertatea celuilalt”. Dar vai, ghici ce, libertatea mea e afectată în fiecare zi de libertatea celorlalți și nu mă mai plâng. Am locuit o vreme foarte aproape de o biserică. Să-mi bag picioarele dacă pot să găsesc ceva mai apropiat de invadarea fonică a spațiului celorlați! M-au trezit cu slujbele de m-au tâmpit, la un momentat număram arhierei în loc de oi ca să pot să adorm la loc. Și nici măcar așa nu funcționa de fiecare dată.

Ca să nu mai zic de zilele cu înmormântări. Cred că babele alea bocesc mai mult ca să vadă dacă pot să trezească mortul, nu de suferință. Nunți… Heh… „Ia găinaaaaa, nașă maaaareeeee!!!”.

De fiecare dată când trec pe stradă, aud fără să vreau conversațiile celorlați. Certurile, înjurăturile, claxoanele. Sau stai, trăiesc în București, pentru Dumnezeu, nici nu trebuie să ies pe stradă! Sunt toate acolo, cu mine în pat. Cât mai costă murăturile, un bou a intrat în depășire pe linia de tramvai, fiaaaaree veeeechi luăăăăăăm… „Marinela, ocupă-te tu de domnișoara, că vrea ceva pentru lăței care să nu irite. Hai, vii? Că m-a lovit o diaree…”

În tot vacarmul ăsta, în tot schimbul ăsta colectiv de informație nedorită, avem un stres că ne aud vecinii! Că află țața Victorița de deasupra că mă cert, că mă bucur sau că fac sex. De parcă eu n-aș ști când își bate covoarele pe geam, când își bate șnițelele și când o bate bărba-su.

Când eram mică, bunică-mea încremenea în poziția în care era și își ținea respirația când suna cineva la ușă. Freeze. „Să creadă că nu suntem acasă…”. Cred că acum se face motor cu elice în mormânt de fiecare dată când am nesimțirea de a nu primi pe cine n-am chef să văd. Popă, colindători, tanti de la administrație, Martorii lui Iehova. Când au poftă să mă viziteze, nu opresc muzica, nu închid telefonul și dacă trebuie să mă duc la baie, mă duc. Și trag și apa. Nu deschid, nu mă interesează. Așa, și?

„Dar vai, schimbarea începe de la tine”. Dar vai, ce crezi, nu ajută la nimic! Dacă merg pe vârfuri n-o să-i conving și pe alții să nu mai tropăie. Eu nu-s genul de om care să dea chefuri la el acasă. În primul rând de lene ce mi-e să fac curat dup-aia. De ce să se cace unul pe covorul  meu, când pot eu să merg să mă cac pe covorul altuia? În fine, indiferent care ar fi motivele, eu fac parte din ciudata specie la ușa căreia n-a venit niciodată poliția cu reclamație de la vecini. Credeți vreo secundă că asta m-a scutit de chefurile vecinilor? De maneaua, micul și copilul lor hiperactiv când ies în curtea interioară, la o gură de aer de eșapament și la un ciment verde? „Hai, vecina, nu vii și tu la o ceafă? Printzeso care eshty”.

Iar aici nici măcar nu vorbim de petreceri. Nu cred că poate să spună vreun om că I-A VENIT să dea o chindie și a simțit că ia capete la șuturi dacă n-o face. La urlat, însă, exact așa stă problema. Dacă nu urlu la tine acum, te crăp! În liniște, dar dracu te ia!

Fac pariu că trei sferturi dintre ăia care ajung la știri că și-au omorât cu bestialitate neamurile au auzit înainte să se apuce de treabă „Mai încet, mamă, că ne aude tot satul, ne facem de râs… Viorele, de ce taci? Ce faci cu cuțitul ăla? Viorele, nuuuu, că umpli carpeta de sânge, ne vorbesc vecinii o lună…”

***************************************************************************************************

Hai să ne cunoaștem! 

Pe 16 și 17 decembrie organizez un atelier de gândire creativă la TeenMedia Academy – găsești detalii aici!

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *