Te iau în chirie, la bine și la rău, până când soarta ne va despărți

Când aveam 18 ani, abia așteptam să mă mut de-acasă. La revedere, frecat la icre, bun venit, libertate! La revedere, mamă care-mi zici tot timpul să mă culc când nu mi-e somn și să mă trezesc când vreau să dorm! Adio, oraș cu trei semafoare! Rămâi cu bine, ordine pe care trebuie s-o fac deși n-am chef! Sunt liberă, pot să-mi aranjez lucrurile cum vreau, să mă întorc acasă la ce oră vreau, să mănânc câte Mcuri și shaorme îmi doresc! Woo-hoo, București, here I come!

În prima noapte la cămin, după ce am stins luminile, am plâns în patul cu rame de fier vreo două ore. Colega mea de cameră, o blondă micuță și naivă, dintr-un oraș vecin cu al meu, adormise instant. Eu, însă, rockerița mare și rea, cu bocanci cu inserții de metal, plângeam de tremura patul de deasupra. Voiam la mine-acasă. Voiam la mama.

În camera aia de cămin, timp de un an, am făcut tot ce-mi dorisem vreodată să fac la mine acasă. Mi-am chemat toți prietenii să doarmă la mine. Am lipit un poster mare cu Marilyn Manson pe ușă, căruia colega mea i-a adăugat niște post-it-uri în formă de floricele pe ochi, că i se părea că se uită urât la ea. Am fumat…umm…rostopască și m-a luat paranoia și auzeam în cap vocea Andreei Esca care zicea „două studente în vârstă de 19 ani au fost prinse azi-noapte în incinta căminului P2 consumând substanțe interzise”, așa că mă gândeam să ascund restul de rostopască în vasul de la WC, că așa văzusem eu că se face în filme. Am gătit paste pe hol. Am gătit omletă cu pui pe hol. Am gătit tot ce se putea găti la o plită, de mai aveam puțin și ne găteam și șosetele. Am crescut doi limacși în baie, pe care-i chema Franc și Colcăilă. Am cântat la chitară. Am început o afacere cu bijuterii handmade.

Am plecat.

M-am mutat singură, într-o garsonieră nemobilată din Pantelimon. Pe fosta stradă Socului care, aveam să aflu ulterior, era celebra stradă din piesele BUG Mafia. Nu știu io, șefu’, d-astea, pe vremea aia ascultam doar rock. Am mobilat garsoniera. Mama i-a luat perdele mov și farfurii cu maci. Un covor alb de blană și o bibliotecă micuță, să-mi pot ține cărțile. Eu i-am luat un motan.

Am iubit garsoniera aia așa cum iubești un om. Un om care te îmbrățișează mereu, care te apără, care te acoperă. Acolo am iubit, m-am despărțit, am suferit, am iubit din nou. De ușa aia mi-a lipit cineva un mărțișor în formă de inimioară, semn că îi pare rău și că vrea să ne împăcăm. În ușa aia s-a proptit altcineva cu pumnul, la două noaptea, tot semn că îi pare rău și vrea să ne împăcăm, dar a dracului viață, ce să-i faci dacă eu nu voiam?! De partea cealaltă a ușii se auzea, însă, aproape obsesiv, „Lost on you”…

Pe balconul ăla mi-am închis pe dinăuntru un iubit când mă scotea din minți. În bucătăria aia am ars un buletin. Baia aia mi s-a inundat fix când mă pregăteam să plec la Revelion și, când am văzut apa picurând din tavan, am zis „poa’ să cadă și blocul, eu tot mă duc”.

Acolo am primit prima cerere în căsătorie, primul puf de parfum pe încheietură, ca să fiu lângă tine și după ce plec, prima palmă. Acolo am avut primul echipament de DJ. Primul sleepover cu colegele de facultate. Primul threesome. Primul orgasm.

Am locuit în garsoniera aia mică timp de opt ani. Garsoniera cu perdele mov, lumină caldă de la radiator iarna și căldură infernală vara. Un iubit mi-a spus, la un momentdat, că acolo e ca-n lumea a treia, fiindcă vezi-doamne, n-aveam aer condiționat. M-am simțit ca și cum mi-ar fi jignit un membru al familiei.

Am iubit garsoniera aia așa cum iubești un om care nu-ți greșește niciodată cu nimic. Când am plecat, cu tot cu mobilă, și am văzut-o goală, ca o tablă proaspăt ștearsă, gata să fie a altcuiva, am plâns ca la o despărțire.

Scriu acest articol din apartamentul pe care, în câteva zile, va trebui să-l părăsesc. L-am luat tot gol și am scris în el povestea a doi ani din viața mea. L-am pus cap la cap, carte cu carte, covor cu covor, furculiță cu furculiță. Am locuit aici cu fiecare bucată de suflet, cu fiecare job, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare ceartă, cu iubitul meu și două pisici. Acum, trebuie să-l las.

Locuitul în chirie e ca și cum ai avea o relație. Îl vezi, te îndrăgostești, sunteți împreună. La bine și la rău, la zile proaste de-ale tale și țevi sparte de-ale lui. Dar nu contează, vă iubiți. Apoi, se întâmplă ceva. Ori găsești tu ceva mai bun, mai spațios, mai frumos și mai aproape de muncă, ori nu mai poate el, e nemulțumit de tine, nu-i plătești întreținerea la timp sau proprietarul vrea să-l vândă. În orice caz, e același entuziasm când vă întâlniți și aceeași tristețe când vă despărțiți.

În câteva zile, trebuie să mă despart de apartamentul meu. De locul meu de pe canapea, de felul în care dădeam perdelele la o parte când mă trezeam, de modul în care aranjam farfuriile pe masă. It’s not you, it’s me. N-am bani să te cumpăr. Sper să rămânem prieteni, totuși. Să pot să trec pe stradă, să mă uit spre tine și să știu că amândoi suntem bine. O să-mi fie dor de tine. Și, într-un fel, o să te iubesc mereu. Ca pe un om.

Sursa foto

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *