Topul celor mai infecți ex-șefi. Povestioare comice (part 1)

the-boss

În primul meu an de București, m-au cooptat niște unii să scriu la o revistă universitară. Job plătit (cu 35 de lei pe pagină, dar totuși, PLĂTIT!), contract de muncă, ședințe de redacție, muncă de teren, veselie. Mai ales că doar ce mă lăsasem de facultate, după vreo lună de chin, și aveam și motiv să-i dau peste nas maică-mii când îmi zicea că stau ca o lepră pe banii ei și o să se aleagă praful de mine și de inteligența pe care am moștenit-o de la ea 😛

„Ba pardon, doamnă, MUNCESC, te rog frumos, sunt EDITOR! Câți editori de 19 ani mai cunoști tu?”. Maică-mea, săraca, se cam freca pe burtă de râs când mă auzea cum ma umflu în pene, dar până la urmă mă lăsa în pace, pe mine și pe (maxim) suta mea de lei pe care o scoteam pe lună. Pentru care îi mai și pusesem în brațe acte de plimbat pe la trezorerii, că deh, intrasem în rândul cetățenilor plătitori de taxe și impozite 😛

Buuuun… Cu toată mândria pe care mi-o plimbam pe sub ochii tuturor, aveam de îndurat o sumă de cazne îngrozitoare, ca să compenseze. Printre altele, șefă-mea. (O mică paranteză: muncesc de când mă știu, am luat primul salariu la 8 ani, nu eram -și nu sunt- nici pe departe o tută mofturoasă care strâmbă din nas când i se zice să facă lucruri. Dar TOTUȘI!).

Șefă-mea era o duduie trecută bine de cele 30 de primăveri, cu un cur cât casa și o garderobă de la  magazinul Obor, raionul pensie, pe care ea o denumea „ținută business”. Mă lăsa să scriu cât voiam eu, după care îmi dădea limita de caractere. Care varia de la caz la caz, niciodată n-am putut s-o anticipez. O dată, mi-a îngăduit, după multe rugăminți și lacrimi, să fac un interviu cu ceva dudui important de la o fabrică de bere. A fost nevoie de preludiu, verificări, extra-verificări, aprobări, sfaturi, zici că mă duceam în audiență la Papă. Mai avea puțin și mă chema să facem un mic role-play la birou, să știe ea EXACT felul în care o să-mi țin degetele de la picioare atunci când o să pun întrebarea numărul 4. După ce am muncit la interviul respectiv de m-a luat boala, l-am făcut cum a vrut ea, cu întrebările aprobate de Luminăția Ei,  m-a pus să-l scurtez. La sfert. „Oamenii vor să vadă poze, ce-i interesează pe ei atâta informație?”.

Jur că am vrut să i-l capsez de cap!

Pe lângă asta, avea mania mailurilor. Menționez că ne aflam la începutul erei smartphone, când nu avea tot țăranul de rând touchscreen sub cur și când wi-fi-ul era așa, o treabă de inși care se respectă. Mă trezeam, periodic, cu câte un telefon: „DE CE NU RĂSPUNZI LA MAILURI??? Ți-am dat 21 până acum și ai răspuns doar la trei!!!”. Femeie, spre deosebire de tine, eu nu mi-am pus curul la crescut pe scaun. Stau pe net o oră, două, la începutul zilei, și pe urmă fac pași prin lume. Vrei ceva, mă suni, în pizda mă-sii de viață! Sau dă bip, că te sun eu! Inutil de menționat că mailurile respective conțineau informații gen „să nu uitați să veniți cu idei la ședința săptămâna viitoare pe care am anunțat-o deja de patru ori! RSVP!”.

Cu riscul privirilor dezaprobatoare ale maică-mii, mi-am dat demisia după un an. Oricum, în toamna aia am intrat la altă facultate, așa că n-avea ce să mai zică 😛

3. Acum câțiva ani, mă aflam la unul dintre primele mele joburi ca DJ. Prinsesem rezidența într-un club de centru, ce mai, eram o adevărată! Nici mama lu Tiesto n-avea loc de mine! Țin minte și acum prima seară! Îmi instalasem sculele ca o profesionistă ce mă credeam, mă apucasem de făcut mixul pe care-l repetasem conștiincios, cu mici abateri de adaptare, desigur, dar ce conta? Lumea era a mea și eu deja mă vedeam pe scenă la Arene! Faptul că mă aflam într-un beci unsuros era un detaliu nesemnificativ, era totuși un beci de CENTRU și eu MIXAM (schimbam o piesă când se termina alta) ÎN EL! 😀

Slavă Domnului, șefii mei au avut grijă să mă calmeze rapid! Erau doi dânși și o dânsă (gagica unuia dintre ei). Primul dâns – un cretin venit din curul Ardealului, care avusese nush-ce bodegă cu mici pe acolo și se credea mare cârciumar. „Noooo, păi la miiine, la Cătzaua Leșinată acolo…ț-am povestit?”. De șase ori. Și m-ai angajat de trei zile. „Da, vă rog, spuneți…”. „Acolo nu sunt fițe astea, dom ne, cu digei, cu de-ăștia… Lași un calculator să curgă și aia e, omului dacă-i place locul oricum se simte bine”. Și cum anume ajunge omul la concluzia că-i place locul, idiotule pe care l-a fătat mă-sa idiot??? În fine… Ăsta era unul.

Al doilea îmi dădea sms de la doi metri depărtare să-i pun piese. „Păi, știți, asta nu merge după asta, poate ar fi bine să mai așteptați…”. „Nu contează, tu pune acolo că mi-a cerut un tovarăș. Crezi că stă dracu acuma să asculte dacă se potrivește sau nu!”. „Păi da, dar sunt pe filmul X și piesa dumneavoastră e pe filmul Y! Și lumea se simte bine așa!”. „Fă, dom ne, cum ți-am zis!”. Și gata. Jur, pe lângă mândria mea rănită, lumea care se așeza înapoi la mese era cea mai mare durere. Și nu, faptul că începeau dobitocul și tovarășul lui să țopăie nu era o cosolare. Oricum, erau singurii…

Gagica, în schimb, era musca de pe căcat! O cretină slăbănoagă, înțepată, care sugea într-una dintr-o țigară electronică (doar ce apăruseră) și asorta fusta scurtă de piele la adidași albi, de fitness. Venea periodic la pupitru cu o moacă de-aia de înmormântare: „Pune și tu una mai veselă!”. Cucoană, nu e bine să băgăm numai bubuială, că nu suntem la Festivalul Pastilatului aici! „Da de ce nu cântă lumea? Vreau să cânte lumea!”. Și eu vreau o vilă în Miami, pe Marilyn Manson de bărbat și să te văd pe tine molestată de o gașcă de mexicani imigranți, poate te mai calmezi! „Vreau să fac pooooozăăăăăăă cu căăăăștiiiileeeeee, dă-te din cadru!”. „Păi se termină piesa, femeie, stai ușor, unde vrei să mă duc?!”. „Lasă că pun eu, zi unde să apăs!!!”.

AAAARRRRRGHHHH!!!!

Am rezistat vreo două luni…

*to be continued*

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *