Topul celor mai infecți ex-șefi. Povestioare tragice (part 2)

2. Pe la vreo 16 ani, m-am apucat (accidental) de modelling. Astfel, am călcat în prima agenție din viața mea, care nu, dragilor, nu arată ca alea din filme. Despre asta, însă, într-un alt post. Ideea e că habar nu aveam pe ce lume trăiesc, nu știam ce trebuie să fac și cum trebuie să mă port și toată lumea din jurul meu era mult prea fancy pentru cât de ciutancă cu 24 de pierce-uri și rasă în cap eram eu. De asemenea, habar n-aveam de conduita care se impune în astfel de medii și nici de regulile interioare, pe care le-am violat în repetate rânduri până să mi se atragă atenția în cel mai violent mod posibil.

Și anume: mă aflam, într-o zi, la o pauză de la un shoot. Eu, cum nu risc niciodată să rămân nehrănită, îmi luasem după mine un croissant cu ciocolată, din ăla slinos, de la patiserie, vreo două pateuri cu brânză, o pungă de chipsuri și un sandwich. Din care mă înfruptam cu poftă, în timp ce colegele mele plângeau pe câte o frunză de pătrunjel din care se scoseseră, în prealabil, caloriile. Și cum haleam eu așa, cu nerușinare, aud o voce de am crezut că s-au rupt norii în două: „IAR MÂNCAȚI CA NIȘTE VITE?!”. Acum nu știu ce a fost în mintea mea, dar după ce mi-am revenit din tresărire, am continuat să molfăi din sandwichul meu cu extra bacon, telemea și maioneză. Mare greșeală. Țin minte și acum – stăteam pe ceva scaun și am văzut doar o cataramă de curea în fața ochilor și o labă imensă care-mi smulgea obiectul adorației – haleala! Până să apuc să o apăr, s-a dezlănțuit Infernul: „Tu, nesimțito, cum ÎȚI PERMIȚI să mănânci când EU vorbesc?! Bagi în tine untură de focă cu polonicul și crezi că o să faci mulți purici pe-aici? Marș și aruncă-ți jigodia, să nu te mai prind în viața ta că te atingi de așa scârbă, m-ai auzit? ÎN VIAȚA TA!!!”.

Am înlemnit. Deși vocile din cap urlau la mine să zic: „Ba untură de focă ești tu cu mă-ta, idiotule cu cine te-a făcut, și să-mi plătești sandwichul, că mi-e foame și-s elevă la liceu și n-am bani să-mi arunce boul de tine mâncarea la gunoi!!!” am reușit doar un „Mă iertați”. Colegele mele (care deja mă urau că băgam în mine cu atâta nonșalanță, vă dați seama) mai aveau puțin și izbucneau în urale.

Doi ani, cât am stat la agenția aia, nu m-a scăpat din ochi nemernicul. Uneori, când era în toane proaste, se făcea că-mi cere geanta la control, să nu fi ascuns vreun burger cu topping de pizza. Cum mă vedea, îmi zicea că am curul cât casa. Și, deși mă aliniasem și eu la obiceiul „mâncăm doar ambalajul de la mâncare, fără sare, că reține apa”, nu scăpam de „BĂGAȚI ÎN VOI CA NIȘTE ANIMALE!”, pe începusem să-l aud și-n somn. Toată aventura asta, deși m-a format profesional și mi-a insuflat o disciplină pe care greu mi-o mai poate scoate cineva din sistem (a reușit, un pic, Draven, dar l-am învins până la urmă :P), m-a lăsat și cu o frică teribilă de a mânca în public, pe care am cărat-o după mine foarte mulți ani după…

1. Medalia de căcat merge la primul meu șef în ale barmaniei. Tot la 16 ani, m-am trezit că doresc să-mi declar independența, măcar pe timp de vară. Așa că mi-am luat bocceaua-n băț, i-am zis maică-mii că mi-am găsit de muncă la mare și dusă am fost. Drame mari, nici dacă ziceam că mă duc pe front nu se supăra atâta. Eu am ținut-o pe-a mea și pace. Mă duc să lucrez două luni în Vamă, știi unde mă găsești, eu vreau să fiu mare și să mă descurc singură și căcaturi de plod cretin care vrea s-o ardă cool și rock până la final :P. În fine…

La început, a părut ok. Locuiam într-o baracă oribilă, ne spălam cu furtunul în curte, lucram 24 cu 24 DAR barul era mișto, lume faină, metale la greu ȘI ni se promiseseră 1000 de euro la final. Voi vă dați seama câte corsete și perechi de bocanci de pe Bestial (că nu exista Gotica pe vremea aia) mă gândeam eu că-mi iau de banii ăia???

Zilele au trecut și treaba a început să se împută. Venea domnul patron, cu nevastă-sa târâș după el (care nu pierdea nicio ocazie să se laude că ea a terminat profesionala și nu e orice proastă, da?) și cu plozii la subraț și făcea circ din orice. Că de ce nu e curat, că de ce am băut o bere, chiar dacă nu eram pe tură, că de ce am făcut și-am dres… O dată s-a enervat grav, a închis cârciuma în miezul nopții și a zis că ne întâlnim a doua zi la 7 dimineața, să facem curat. Jur, mi-a fost în așa hal de frică, încât m-am trezit cu UN MINUT înainte să sune ceasul. Nu că n-aș fi putut să mă întorc acasă, mama ar fi fost tare fericită, dar să capitulez? Să accept înfrângerea? EU? NICIODATĂ!

Așa că am rezistat eroic…vreo lună. Deoarece șefului meu i-au venit damblalele alea grave și a zis că el închide barul, că suntem o gașcă de incompetenți și că-și bagă picioarele și nu mai vrea să audă de nimic. La mijlocul sezonului. Iar nevastă-sa a zis că „las că știu eu că fura, păi nu i-am văzut eu că mânca shaorma pe stradă? De unde avea ei bani să mănânce shaorma dacă nu fura?”. Imbatabilă logică. (Ar mai fi de adăugat și faptul că „șefu” avea și o autoservire, tot în Vamă, de unde ne asigura trei mese pe zi. Doar că cele trei mese erau compuse din resturile de la bucătărie, iar când s-a ajuns la spaghete cu varză călită, eu, una, am zis că mai bine mor!).

Prin urmare, ne-a dat afară pe toți. „Păi și banii noștri?”. „AHA, mai vreți și bani nenorociților, după ce m-ați furat, din cauza voastră n-a mers barul, credeți că sunt prost?”. „Nu te-am furat, omule, ne-a mai ieșit și nouă câte-un tips, ce dracu, din ce te așteptai să trăim?”. „NIMIC! Las că știu eu! Valea!”. Ah. Am menționat că era și ziua mea? 😛

Am realizat că am greșit grav că i-am suportat pe ăștia doi mult, mult mai târziu. În apărarea mea, pot spune că eram o puștoaică încăpățânată și fără creier. Totuși, deși nu pare, experiențele astea m-au ajutat enorm, din foarte multe puncte de vedere. Cel puțin, dacă nu era cea din urmă, n-aș fi ajuns să-l cunosc vreodată pe Draven. Ori asta chiar că ar fi fost tragic! 😛

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *