Topul pieselor pe care nu le (mai) pun în club nici bătută

Eu cred și am crezut întotdeauna în DJ ca artist/entertainer de sine stătător, nu ca tonomat de muzică de la Radio ZU. Consider că, dacă vrei pe bune să reușești în meseria asta, trebuie să înveți să îți gândești un program și un stil al tău, care să te diferențieze de restul, nu doar să dai play la piesele din Top 100 una după alta, ca un robot. Asta poate să facă oricine. Recunosc, și eu m-am mai îndepărtat uneori de la ce mă mâna pe mine instinctul să fac, cedând ori la insistențele Atotștiutorului Patron de Club, ori la ale vreunui client care nu se mai dădea dus de pe capul meu. Am corectat asta pe cât am putut și să zicem că mi-a ieșit. În sensul în care sunt conștientă de faptul că n-o să pot niciodată să pun doar ce muzică îmi place mie (afterparty-ul de la Rockstadt Extreme Fest e singura excepție de până acum), dar în același timp am și trasat niște limite din care nu mă mai scoate nici Satana însuși, dacă-mi promite bogăție, viață veșnică și pe Magic Mike de bărbat. Sau poate doar așa 🙂 Iar peste limitele alea sunt, după cum urmează:

5. „Shallow” – Lady Gaga & Bradley Cooper

Am scris despre „A Star Is Born” și despre cât de mult m-a durut filmul ăla aici. Piesa asta e o încununare a tuturor emoțiilor din film, e o baladă a deznădejdii și a uitării de sine, e povestea omului care nu-și găsește locul în exterior și zbiară în interior. „Shallow” e despre zbucium, despre teamă și despre înstrăinare și da, nici eu nu înțeleg cum pot să încapă atâtea lucruri în doar trei minute și treizeci și șapte de secunde. Înțeleg, cumva, de ce a fost remixată pentru club, că deh, a devenit mult prea populară și trebuia să fie exploatată și în direcția asta. Eu nu numai că n-am pus-o niciodată, am refuzat până s-o și iau și nici până-n ziua de azi nu o am în calculator.

Mie asta mi se pare o piesă pe care o asculți acasă și stai să te gândești la ea, nu pe care dai din buci în cârciumă la miezul nopții, între o vodcă și-o tequila. Vedeți că aveau Vengaboys o melodie pe care puteți să faceți șalălalăla până când vă crapă plămânii. Pe asta lăsați-o în pace. Trebuie respectată.

4. „All About That Bass” – Meghan Trainor


Da, știu că e de acum o sută de ani, da, știu că încă se pune peste tot, da, știu că trebuie să iubim pe toată lumea așa cum e, da, mă fut în ea de piesă.

M-a întrebat la un moment dat cineva pe facebook ce am eu cu grasele. Că poate m-a refuzat cineva în adolescență pe motiv că eram prea slabă și am rămas cu frustrări. Că nu-mi dau eu seama că sunt bărbați cărora le plac doar femeile supraponderale. Că etcetera. Dragii mei, am zis și-atunci și o mai zic o dată: eu n-am nimic cu nimeni care n-are ceva cu nimeni. E treaba fiecăruia ce și cât bagă-n el și îi doresc multă sănătate și spor la basculat sarmale. Problema mea intervine atunci când oamenii încep să-și facă un titlu de glorie din șunci, oase, urechi clăpăuge, nas coroiat, alopecie și prognatism. Eu sunt foarte înaltă pentru o femeie, dar dacă aș auzi vreo melodie despre cum prăjinile sunt the new in și tell those short bitches that, aș avea fix aceeași reacție. E o tâmpenie să încerci să le impui oamenilor ce să le placă în spiritul corectitudinii politice, mă enervează îngrozitor piesa asta și dacă ții musai s-o asculți nu veni la mine, că n-o să se întâmple niciodată.

3. „Dja Dja” – Aya Nakamura


Nu am și n-o să am niciodată absolut nimic cu niciun stil de muzică, fie el subgen de metal, reggaeton, manea, you name it. Deci nu, nu faptul că sună a manea mă deranjează la melodia asta. Mă deranjează că sună a boceală. De fiecare dată când o aud, îmi imaginez babele alea care sunt plătite să jelească peste mort și, oricât de mult aș aprecia până și această modalitate de exprimare artistică, consider că n-are ce căuta ÎN PANA MEA într-un CLUB, unde lumea SE DISTREAZĂ. Știu că timp de vreo două sezoane nu exista chef fără să se arunce șervețele pe asta, ghinion, la petrecerile mele se aruncă șervețele pe altceva.

2. „Informer” – Snow/„Con Calma” – Daddy Yankee & Snow


Ai zice că 26 de ani sunt suficienți ca oamenii să se sature de o piesă. Ei bine, da, și când într-un final se întâmplă asta, îi facem altă variantă, care să sune de zece ori mai prost și mai cocălăresc decât prima. Repet: n-am nimic cu reggaetonul. Îmi place Maluma-baby, îmi place Karol G, îmi place Don Omar. Înjurați-mă cât vreți. Dar nenorocirea asta trebuie îngropată urgent în analele inviolabile ale eșecurilor muzicale, cu tot cu Snow și a-licky-boom-boom-down. Ce naiba e ăla a-licky-boom-boom-down anyway?!

1. „Sex on Fire” – Kings of Leon


Vai de capul meu. Deci sper ca inventatorul acestei mizerii să se ducă dracului cu tot cu mă-sa și să se spânzure într-un copac de avocado. Așa s-a dus pământului de suflet tot, cu jegul ăsta indie-rock pentru băieței cu mânecile suflecate care vor să se dea duri, dar n-au ce le trebuie ca să asculte rock pe bune. Am urât de la început piesa asta și da, recunosc, am pus-o de multe ori, ceea ce m-a făcut s-o urăsc și mai tare. Și mai tare. Până am ajuns în acest punct, în care dacă o mai aud O SINGURĂ DATĂ, scot maceta.

Detest țopăiala asta proastă, detest hipstereala care a urmat-o, detest absolut tot ce reprezintă anoștii care-o cântă, cu cămășuțele lor în carouri și muiane de parcă și-au lipit pe barbă ce cade dacă tunzi un motociclist la cur. Sex on fire my ass.

Pizda-n flăcări, cum îmi mai place mie să-i spun.

 

Pic by Mihai Bădică

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *