Capitolul I. Lunea oamenilor nefericiți.

Într-o zi o să scriu o carte și o să mă umplu de bani. M-am săturat îngrozitor de ceea ce fac în prezent și am nevoie de ceva care să-mi asigure niște venituri considerabile, măcar o perioadă, până mă lămuresc. Cartea mea o să fie fabuloasă. Lumea o să mă invite la întruniri literare și la cocktailuri simandicoase și eu o să-mi dau cu părerea, ca de obicei, fără să spun mare lucru. Lumea o să mă aprobe pentru că eu am scris o carte care s-a vândut și deci, sunt plină de bani, și deci, părerea mea contează.

Cartea mea o să fie despre nimic. Poate un clișeu cu liceeni care se droghează. Poate povestea vieții mele. Mi se rupe. Lucrurile care sunt despre nimic se vând și, în general, asta e tot ce am eu nevoie. Nu mă înțelegeți greșit, nu mă refer doar la bani, ci și la faimă. Deja am început să mă adresez la plural, în mod evident, ăsta e începutul cărții mele pe care voi, fraierilor, o s-o cumpărați peste câteva luni și eu o să fiu faimoasă.

Bănuiesc că nu e tocmai în regulă să-i faci fraieri tocmai pe ăia care trebuie să-ți îngroașe portofelul, dar asta e. Mă cenzurez suficient în viața reală, iar dacă n-o să mă îmbogățesc neapărat din asta, măcar o să rămân cu faptul că am spus și eu o dată în viață adevărul.

Poate că o să-mi duc cartea pe la o gramadă de editori care or să spună că e de căcat și apoi, când o să mă aștept cel mai puțin, o să apară cineva care o să creadă că sunt un geniu literar și o s-o publice. Sau poate o să-mi iasă din prima, poți să știi?!

Dar e clar că o să am succes. O să trec prin fața unei librării și o să-mi văd cartea expusă în vitrină, între un roman pentru casnice despre dragostea care se găsește la coadă la pâine și ultimul hit american cu gnomi și pirați ninja. O să se facă o piesă de teatru după cartea mea și niște amatori or s-o joace și eu o să fiu al dracu’ de plină de mine.

Maică-mea o să mă scoată în oraș și o să se laude cu mine la serviciul ei de căcat, plin de muieri divorțate și alcoolice, grup din care nu face excepție. O să mă ia în brațe și o să-mi spună că știa ea că o să reușesc. Adevărul e că niciodată n-a avut habar. Cred că doar atunci când mi-a spus că sunt ultima lepră, știa ea ce știa.

O să-i trimit o copie spermatozoidului de taică-miu, cu autograf și mulțumiri că a dispărut când a fost cazul. Dacă aș fi avut o copilărie echilibrată, fără complexe Oedipiene amputate prematur, n-aș mai fi scris o carte, nu m-aș mai fi umplut de bani și probabil m-aș fi jucat de-a modelul până la sfârșiturile vieții, mințindu-mă în fiecare zi că, de fapt, nu sunt ce sunt.

„Sunt” e un cuvânt care nu există în cartea mea care va deveni celebră, pentru că e un paradox. “Sunt” e la timpul prezent, iar timpul ăsta e în continuă evaporare. „Sunt” cere un alt cuvânt de care să se sprijine, iar mie nu-mi plac lucrurile care cer.

Ce încerc să spun este că am tot întrebat un pahar, cine sunt. Mi-a răspuns să mă aplec și să mă uit atent în interiorul lui. Ciudat, nu știam că cea mai sinceră oglindă se numește whisky. L-am răsturnat nemiloasă, cu o mișcare a mâinii, ca atunci când încerci să gonești un adevăr. Tejgheaua s-a umplut de lacrimile etilice ale celui care încearcă să te convingă și nu-l crezi. M-am gândit că dacă spargi o oglindă, primești șapte ani de ghinion. Dacă verși una, ar trebui să primești cel puțin dublu.

********************

Trăiesc într-o lume în care oamenii sunt ori sparți, ori mahmuri. Sincer, mă destabilizează să fiu beată, dar am nevoie de asta. Nu sunt încă alcoolică. Mi-e doar frică. Mă culc la ora la care oamenii care înghesuie tramvaiele până la refuz, sufocându-le cu mirosul lor gri, și-au băut demult cafeaua. Lumina mă sperie. Lumina n-ar trebui să existe, pentru că niciodată nu e bine să te vezi așa cum ești.

Mi-au trebuit mulți ani ca să-mi recunosc temerile, niște luni ca să le accept și acum trăiesc cu ele zi de zi. E recomfortant, oarecum, măcar nu sunt în totalitate singură. Temerile sunt un companion de încredere atunci când nu mai ai la ce sa te raportezi. Mă tem de îmbătrânire, deși sunt deja bătrână. Carcasa e cea care mă îngrijorează.

Mi-ar plăcea să beau un coniac și să fumez un trabuc, să fiu silfidă, visătoare, enigmatică, încercănată, să răscolesc suflete torturate în încercarea de a mă înțelege, să umblu cu o țigară pe stradă și bărbații să provoace incendii în încercarea de a mi-o aprinde. Să fiu o Malena metropolitană, o Veronica Franco pe trotuar.

Ar fi o imagine care m-ar încadra mult mai corect în spațiul boem al scriitoarelor de doi lei. Mă gândesc că e totuși bine pentru marketing că nu mă încadrez, pentru că imaginea de care vorbesc e deja fumată.

E nevoie de un clișeu nou, cele aplicate și răsaplicate până acum trebuie să-și găsească sfârșitul. Eu sunt vocea mânioasă, resemnată și ironică a noii generații. Mă piș pe voalurile și cearcănele voastre, pe bătutul din gene și pe târâișul pe tocuri. Dacă aș fi Veronica Franco, aș purta bocanci și țoale de camuflaj.

Mă iubesc ca pe propria-mi jumătate, deși nimeni altcineva nu o face, mă văd poetică, vaporoasă, muză, deși nu trezesc în nimeni nicio pasiune, știu că sunt frumoasă, în timp ce toată lumea spune că sunt „bună”.

Ca să fiu sinceră, am niște trăsături interesante, dar nu ieșite din comun. Sunt suficient de slabă, dar nu fantomatică; am o constituție care aduce mai degrabă a film erotic decât a zână feerică. Am urechi ascuțite, ca de elf, și degete lungi, care ar fi putut fi „de pianistă”, așa cum îmi zicea bunica. De-a lungul vieții mele puțin trecute de două decenii, mi-am decorat corpul cu numeroase cicatrici. Am ales să schimb învelișul intact, biblic, pe unul întinat, dureros, ca o hartă a piraților pe care sunt trecute doar obstacolele și pe care X-ul nu se vede încă.

Lumea mea e plină de oameni nefericiți. Ceea ce e, desigur, un paradox, pentru că oamenii nu vor lângă ei oameni nefericiți, din vreun complex Darwinian, sau ceva de genul. Am citit pe un blog despre asta, de ce să mă cac pe mine… Ideea e că, cu cât ești mai nefericit, cu atât ești mai indezirabil și, cu cât ești mai indezirabil, cu atât ești mai nefericit. Oamenii te fac să te simți mizerabil ca, apoi, să aibă un motiv să îți refuze prezența.Una dintre dorințele pe care mi le-am pus de ziua mea a fost să călătoresc în trecut până în momentul Nefericirii Originare.

Serios? Vrei să-ți zic ce-o să găsești acolo?

Probleme cu dinții care cresc, cu laptele care nu mai vine din biberon, cu dinții care cad, cu mă-ta care nu te lasă să faci tumba de teamă să nu te rănești, cu mă-ta pe care o găsești moartă de beată pe covor, cu tac-tu care-și pune palma-n cur și pleacă. Probleme cu imbecilii cu care trebuie sa împarți aceeași cameră în fiecare zi și în legătură cu care, din cine-știe-ce motiv necunoscut, nu poți să înțelegi mai nimic.

Probleme cu singurătatea, cu „deceeisuntașașieusuntaltfelșieinumăplac”, cu mucosul de doișpe ani pe care ți-l fură o mucoasă care se dădea prietena ta. Probleme cu țigările. Probleme cu drogurile. Probleme cu alcoolul. Probleme cu bătăile. Amuzament. Lipsă. Cădere. Sex. Lipsă. Cădere. Nimic.

E aproape ridicol cum, pentru problemele din ce în ce mai mari pe care le ai, îți trebuie din ce în ce mai puține litere.

Cele mai multe litere le mănâncă „dragostea”. Numai cuvântul în sine și îți dai seama ca e pus acolo degeaba, că în spatele lui nu există nimic, că i s-a dat o definiție doar ca să te țină departe de rahaturile reale. O întreagă industrie care vinde progresiv doar ca noi să ne amăgim cu iluzia probabilității de a scăpa, într-o bună zi, de Nefericire. Doar că Nefericirea e starea de spirit. Nefericirea e strada împuțită pe care ieși în fiecare zi, coșul de gunoi care dă întotdeauna pe afară, mormanul ăla de trupuri inerte pe care l-ai lăsat în casa lui Gerry, nenorocita asta de zi de luni, anticoncepționalele care te fac să-ți cadă părul, oamenii bogați din jurul tău, anticoncepționalele pe care uiți să le iei, Jack care te-a părăsit, gândul că n-o să fii niciodată ca ei, o linie trasă prost, Eric care își mângâie iubita cu palmele lui netede și albe.

Nefericirea e în palmele lui Eric care te ating prea rar pe tine și prea des pe alta.

Nefericirea e Dragostea.

Iar Dragostea, chiar dacă ar exista, n-ar fi niciodată pentru tine.

*********

DACĂ VREI SĂ AFLI CONTINUAREA CĂRȚII, DACĂ VREI SĂ VEZI GALERIILE MELE FOTO (NUD ȘI NON-NUD) SAU DACĂ PUR ȘI SIMPLU ÎȚI PLACE CE CITEȘTI PE ACEST SITE SAU PE CONTUL MEU DE FACEBOOK ȘI ÎȚI DOREȘTI SĂ MĂ SUSȚII, INTRĂ AICI ȘI CONTRIBUIE CU 5$ -22 DE LEI- PE LUNĂ, CA EU SĂ POT CONTINUA SĂ ÎȚI OFER LUCRURILE CARE ÎȚI PLAC.

#CREȘTEMÎMPREUNĂ #SUPPORTIVANNA

Foto de Radu Sava

0

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *