Capitolul II. Rămășițele nopții dintre ani.

Cred că alaltăieri a fost prima dată când Jim mi-a spus că sunt dementă.

Mi-l amintesc doar urlând la mine, cu o figură crispată, și trăgându-mă de blugi. Eram nervoasă pentru că aveam impresia că o să-mi rupă blugii, și mă costaseră aproape cât ultimul meu transfer. Cu lucrurile astea nu e de joacă. Jim e un tip destul de relaxat de obicei și nu se prea agită la tâmpeniile mele, dar cred că acum chiar am sărit calul.

Marjorie încerca să se îmbrace la loc, iar Cal era deja în drum spre ieșire. Rămăsese Christina, care se agăța de brațul meu, chiuind isteric și clătinându-se pe pantofii cu tocuri 12 pe care se lăuda că-i primise de la unul dintre clienții ei, un tip super-bazat care cică începuse să-i facă și cadouri, pe lângă tariful obișnuit. Christina mănâncă mult rahat de obicei. Iar imitațiile alea de Manolo Blahnik sunt ultima chestie pe care ar face-o cadou un tip super-bazat.

Mă pricep, pentru că și eu umblu cu același gen de tipi. De obicei, sunt mai căutată decât Christina. Nu de alta, dar un futai bun poți să găsești la o mie de curve, pe când ce am eu e mult mai rar de-atât. Nu imposibil de găsit, clar, dar mi-am făcut un nume în branșă și nu prea-i văd pe toți agaricii ăștia să renunțe la mine pentru cine știe ce rahat găsit pe drumuri, chiar dacă-i mai ieftin.

Sunt o grămadă de puștani care s-au prins cum stă treaba și au impresia că pot să facă și ei un ban. Aiurea. Mai ales de când au intrat legalele pe piață, totul trebuie testat și răstestat. Știu tipi care au crăpat de la marfă amestecată. Sursele mele sunt sigure și toată lumea știe asta. Sper, cel puțin – altfel, prima care o să crape o să fiu eu.

În general, mă laud că nu mi-e frică de prostiile astea, pentru că am văzut moartea de prea multe ori. Rahat. Bravadele de genul ăsta dau bine la o gagică singură înconjurată de lăbari. Adevărul e că am văzut-o de vreo două și că n-am simțit nimic. Ca orice altă bipedă infim conștientă, am o oarecare jenă când vine vorba de necunoscut. Asta când sunt suficient de trează ca să-mi permit să am jene.

Principala mea teamă e să nu fiu singură când testez capul de serie. În caz că încep să horcăi, măcar să fie cineva lângă mine care să-mi înfigă un cuțit în gât. N-am chef să mor penibil.

Pentru asta e bună Christina. Pe lângă specialitatea ei, felația, și faptul că poate să toace un bărbat de bani cât ai zice pește, sunt sigură că javra asta mi-ar înfige o lamă-n beregată fără să clipească, dacă ar fi cazul. Bănuiesc că ar face-o și dacă n-ar fi, de asta am cam ezitat când am lăsat-o să stea la mine. Cel puțin o perioadă, până strânge suficient cât să se lase de meserie și să-și ia ceva al ei. Sfârșitul perioadei ăleia ar fi venit de mult dacă n-ar sparge banii pe toate tâmpeniile.

Christina e ceea ce s-ar putea numi „curvă de lux”, dacă chestia asta ar avea vreo clasificare reală. Curve ordinare oricum se fac toate femeile între ele, mai pe față sau mai voalat, chiar dacă n-o sug neapărat pe bani.

Partea mișto e că mă simt ca și cum aș avea nevastă. Ea face menajul și mâncarea, în timp ce eu stau în vârful patului, cântăresc plicurile și răspund la telefoane, cu „Nip/Tuck” pe fundal. (Îmi place serialul ăla, mă bucură să văd că există oameni mai bolnavi ca mine). Pentru o persoană cu înclinații bisexuale, nici nu-i o fantezie așa rea. Nu-i ca și cum mă aștept să am vreodată vreun soț.

Când s-a mutat la mine, înțelegerea a fost clară: ea își ține gura și are grijă să nu dau colțul, iar eu îi mai găsesc clienți cu bani. Cine vrea droguri, de obicei vrea și futut, iar pe-asta n-or s-o obțină de la mine niciodată. Dacă fac sex doar când și cu cine vreau eu, îmi mai păstrez o ușoară urmă de impresie de autocontrol asupra propriei vieți, ceea ce mă ține departe de sinucidere. Cel puțin momentan.

22 iunie. Ce? Ba nu, e iarnă. Mai e până la 22 iunie. Și totuși…

Jim zbiera la mine ca un apucat. Mă simțeam departe de tot Universul, lumea se triplase ca volum și tot ce îmi doream era să văd dacă pot să merg pe pereți, ca break-dancer-ii.  Îi simțeam mâna Christinei pe talie ca și cum ar fi fost a mea, o a treia mână care-mi crescuse din abdomen și acum mă încolăcea, susținându-mă. Habar nu aveam ce piesă era, deși o mai auzisem de o grămadă de ori. Sânii Christinei se balansau în aer, sincronizându-se cu țopăielile ei pe masa pe care ne cățăraserăm, ca să facem nițel striptease,  pentru toată lumea din Khaos. Pe Marjorie și pe Cal nu-i mai vedeam.

Țin minte doar că, la ceva timp după, eram cu Jim pe podeaua clubului, iar un bodyguard venise să ne întrebe de sănătate. Ne certam destul de nasol, nu mai știu de ce, iar bodyguard-ul încerca să restabilească liniștea. Jim se chinuia să țină piept unei armate de indivizi care veniseră să mă-ntrebe cât costă ora, după ce mă văzuseră zburdând topless pe masă, iar eu le ziceam că nu-s curvă, doar vând droguri, în caz că-i interesează. Asta e, se mai întâmplă, mai ales când bagi prea mult.

M-am trezit abia ieri după amiază, cu o gleznă umflată și fiindu-mi îngrozitor de sete. Habar nu am cum dracu’ am ajuns acasă, presupun că Jim m-o fi cărat în vreun taxi, în care probabil am adormit sau am borât. Nu am de unde să știu, pentru că încă nu am vorbit cu el. Christina se cărase de mult – pe lângă faptul că e prostituată, mai e și studentă la Turism, și-mi amintesc vag că-mi spusese ceva de un grup de studiu la care trebuia neapărat să ajungă. Uneori îi admir ambiția asta, alteori mă gândesc că vrea doar să și-o tragă pe toate continentele. 22 iunie… M-am ridicat încet din pat, cu capul vâjâindu-mi. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat de Revelion, dar nimeni nu-mi răspundea la telefon. În momentul în care am auzit ecoul ultimului ton de apel, mi-am amintit și piesa din club, ca și cum mi-ar fi fost trasă din cotloanele minții cu un cârlig. Era „Happy New Year”, rahatul ăla optzecist pe care-l pun toți DJii la miezul nopții în lipsă de altceva. „Happy New Year, Happy New Year/ May we all have our hopes, our will to try/If we don’t we might as well lay down and die”. Ce glumă bună. Mă rog, până la urmă bănuiesc că au și boșorogii ăia meritele lor.

Am decis că am nevoie să aud, totuși, o voce familiară – asta mă ajută de obicei când simt că am belit-o grav, dar până și Eric părea să fi dispărut. Probabil își revenea după beția tradițională, în timp ce o încolăcea pe gagică-sa în pat.

Nici măcar nu pot să mi-l imaginez făcând asta, dat fiind faptul că habar nu am cum arată patul lui. Când ești amantă, trebuie să fii recunoscătoare că-ți este rezervat măcar apartamentul clandestin.

M-am dus șchiopătând până la un sertar din bucătărie, de unde am scos sticla de vodcă special păstrată pentru momente din astea, în care e musai să te dregi. Am tras aer în piept și am încercat să prind de picioare orice gând care ar fi putut avea legătură cu ce făcusem. Știam când ajunsesem în Khaos, chiar dacă puțin în ceață, fiindcă avusesem grijă să mă „pudrez” un pic înainte, ca să pot să suport marea aia de oameni beți care se bucurau pentru nimic. Dacă nu-i poți învinge, alătură-te lor – asta a zis-o cineva mai deștept decât mine și chiar dacă nu mai știu exact cine, cum aș fi putut să nu-i urmez sfatul?

Băusem un pic. Lui Jim îi venise ideea unui Flaming Lamborghini, porcăria aia de shot combinat care se bea cu paiul dintr-un turn de pahare în flăcări. Aveam impresia că mi-am ars genele sau ceva, pentru că m-am dus la baie și acolo… Blanc. Ba nu. 22 iunie… 22 iunie. Ziua când o să se termine tot.

M-am scuturat mecanic, dorindu-mi să nu-mi fi dorit să-mi amintesc.

La baie m-am întâlnit cu Kim, o scârboasă arogantă din anturajul lui Eric, care m-a întrebat pe un ton nonșalant, de conversație de complezență, dacă vin la nuntă. „Ce nuntă?”, aș fi întrebat-o eu, încercând să-mi conțin tremurul din voce în timp ce-mi plimbam ușor peria rimelului pe gene. „A lui Eric. N-ai auzit? S-a logodit. Nunta e pe…”

22 iunie.

Kim mi-o făcuse intenționat. Știa de mine și de Eric. Toată lumea știe. Uneori mă gândesc că până și grăsana aia a lui știe, doar că e atât de disperată să nu-i putrezească ovarele până apucă să toarne un plod încât acceptă situația strângând din dinți și întorcându-se pe partea cealaltă în pat. Cel puțin asta bănuiesc, eu și Eric nu vorbim niciodată despre ea. Aparent, eu și Eric nu vorbim niciodată despre nimic care să conteze. Așa cum nu vorbim niciodată nici despre mine.

Cu sticla de vodcă în mână, am început să-mi amintesc fragmente din ce urmase, însă prea difuze, prea ciudate ca să le pot lega unul de celălalt. Ciudat cum doar prezența alcoolului poate reînvia lucruri uitate, petrecute tot sub influența lui. Marjorie… Doamne, ce-i făcusem lui Marjorie?

Suficient! Nu poți să te gândești la asta acum. O să te gândești la asta altă dată. 

Am pus sticla la loc, fără să mă ating de ea. Am luat în schimb un gât de apă stătută și m-am aruncat înapoi în pat.

Aveam să dorm până uitam chiar și frânturile pe care mi le mai aminteam din ce se întâmplase.

*******

Acest capitol face parte din prima mea carte. Le voi publica pe primele aici, gratuit, iar apoi le voi trimite continuarea doar celor care au un abonament activ aici.

Capitolul 0 se găsește aici.

Capitolul I se găsește aici.

Dacă vrei să citești continuarea cărții, dacă îți place ce scriu pe site și pe contul meu de facebook și/sau dacă vrei să îmi vezi galeriile foto nud, intră aici și contribuie cu 5$ (22 lei) pe lună, ca eu să îți pot oferi în continuare lucrurile care îți plac. #supportivanna #crestemimpreuna

 

Fotografie de Gabi Gogiu

1+

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *