Capitolul IV. Durerea. Vina.

CAPITOLUL 0  AICI.

CAPITOLUL I  AICI.

CAPITOLUL II AICI.

CAPITOLUL III AICI.

Sunt curioasă dacă durerea sufletească se poate descrie în vreun fel, în termeni medicali. Când eram mică, o prietenă m-a întrebat cum se simte atunci când suferi. Țin minte cu exactitate că i-am răspuns că e ca și cum ai avea un bolovan imens în piept și ai impresia că, cu fiecare oftat, greutatea lui mai scade dar, de fapt, imediat ce ai terminat expirația, îți dai seama că e tot acolo.

Suferința mea e un telefon pe care îl aud constant cum nu sună. Niște brațe în care nu mă aflu. O  respirație pe care nu o aud. Un ceai a care nu miroase. Niște papuci care nu se poartă. Un tricou care nu se îmbracă. Niște bătăi în ușă care nu există.

Mă tot întreb de ce cel mai nepotrivit bărbat din lume e exact bărbatul vieții mele. Bolovanul ia proporții, oricât de mult m-aș chinui să îl diminuez prin muzică proastă și seriale siropoase revăzute. Îmi analizez metaforele irosite, cândva, pe Jack. Cartea mea o să se vândă cu siguranță. Ce e mai amuzant decât să faci mișto de trăirile unei puștoaice sfertodocte care face pe interesanta pentru că a părăsit-o iubitul cu douăzeci de ani mai mare decât ea, după care s-a îndrăgostit de altul, logodit?

Mă imaginez într-un tablou de familie. Am doi copii cu Jack și el e fericit în mica noastră cutie de chibrituri upper middle-class mobilată parțial cu Ikea, bibelouri jenante primite de la mă-sa și obiecte cu imagini din desene animate primite de la mama. Am înlocuit K-ul și X-ul cu Xanax și Valium.  Sânii îmi atârnă, fundul la fel. Mă vopsesc o dată la două luni, ca să împut casa cu amoniac cât mai rar. Jack salivează după vecina de dedesubt, care nu e nici pe sfert la fel de bună cum eram eu înainte. Ea merge pe la castinguri, ca să se facă model, eu îmi scuip fierea cu spumă gastrică în WC.

Văd cluburi doar în reportajele TV și mi-e groază de momentul în care o să-mi crească copiii. Mi-aș vinde rinichii pe juma’ de morfină, în schimb mai dau din când în când de câte-o bilă de Stilnox. Jack zace în fața televizorului, plănuind urmatoarea ieșire la pescuit cu prietenii lui. Eu stau în bucătărie și fumez o țigară, așteptând să se coacă antricotul din cuptor. Sau ceva de genul. Habar n-am dacă antricoatele se coc.

Mama e deja Bunica. Mi-a predat mie titlul onorific pe care îl târăsc ca pe o durere de coloană. Am, pentru prima dată în viață, dreptul să urlu „Nu ai voie!”. Sunt cineva.

Visez la Eric, cum se lăfăie cu o gagică bronzată care îi face oral la comandă și îi dansează în poală, în timp ce nevastă-sa, probabil, are aceeași soartă ca mine. Realizez că am ales. Îl invidiez că el a ales să nu aleagă. Mă plâng de un deget sângerând în urma pedichiurii prost făcute. Jack nu mă aude. Unul dintre copii mă calcă exact pe degetul ăla. Urlu. Nu din cauza degetului.

Să fii femeie înseamnă să fii ori curvă, ori nevastă. Mă felicit pentru locul în care sunt. Alternativa la realitate e singura care mă ține departe de ambele, iar cultul falsei frumuseți joacă un rol tare important în asta. Mă amăgesc că e păcat de înzestrarea mea ca s-o risipesc într-o oală cu ciorbă sau în niște scutece murdare. De fapt, mă tem că fără ambalaj, n-aș mai valora nimic.

Societatea ne împinge spre un anumit lucru arătându-ne, în același timp, cât de rău vom ajunge dacă-l facem. Nici nu se străduiește să camufleze groapa de nisip mișcător măcar cu o umbreluță viu colorată și totuși, din ce în ce mai mulți, cad în ea. E ca în „Idiocracy”: un pod din care lipsește mijlocul și zeci de mașini care se prăbușesc, pe rând, de pe el. Mai concret: imbecilule, nu-ți dai seama că dacă tot cad alții ca tine încă de la începuturile istoriei de pe pod, ideea e să faci o întoarcere din trei mișcări și să te cari dracului de acolo?

Am două teorii legate de asta. Voi începe cu cea optimistă: cred că oamenii se simt, fiecare în felul lui, speciali. Cred că toți se gândesc că EI vor fi cei care vor ucide monstrul din Loch Ness, că EI vor eradica foametea din lumea a treia, că EI se vor întoarce din Triunghiul Bermudelor. Că EI vor avea o căsnicie fericită, fără angoase, țipete, sufocare, plictiseală, frustrări. „EU o să sar cu mașina peste prăpastia din mijlocul podului și o să ajung pe partea cealaltă!”.

E minunat să ai năzuințe atât de înalte, mă gândesc, să lupți pentru lucrurile în care crezi, să ai încredere în forțele proprii și să vrei să-ți depășești condiția mizeră, de om născut să ruleze în același zbucium, dar nu vezi, biet idiot, că partea cealaltă a podului nu există?

Teoria pesimistă e că n-avem habar pe ce lume trăim. Gata, am zis-o! Suntem niște biete râme chioare și surde, prea prinse în amarul lor de zi cu zi, prea chinuite de absența unui lucru pe care-l cunosc doar ancestral. Automatismul este singura consistență, singura certitudine.

Ne învârtim fără cap într-o lume ale cărei convenții nu rămân numai necontestate, dar sunt, fără drept de apel, necântărite. Tu, ăsta care mă citești, care mi-ai cumpărat cartea în speranța că o să dai peste vreo capodoperă, când te-ai întrebat ultima oară de ce faci ce faci?

Cine rahat te-a pus să termini școala în loc să fi fugit cu circul? Să alegi economia în loc de psihiatrie? Să-ți pierzi virginitatea la 22 de ani în loc s-o fi făcut la 14 sau la 41? Să te însori cu o imbecilă care-ți caută prin buzunare și prin telefonul mobil și-ți afumă friptura în loc să ți-o lase în sânge?

Cine te pune să continui, să cari, să sapi, să discuți, să dezbați, să combați, să alergi, să răspunzi, să aplanezi, să cerți, să minți, să înjuri, să înșeli, să cauți, să rezolvi, să definești, să exemplifici, să marginalizezi, să abandonezi, să amâni, să planifici, să te încadrezi, să amenajezi, să încerci?

Cine? Părinții, societatea, convențiile, lumea, vecinii, colegii, nevasta, copiii, profesorii. Întotdeauna sunt ceilalți de vină, nu tu. Mai spune-mi o dată, cine? Prietenii, neamurile, șefii, supervizorii, dumnezeu, primarul, poliția, administrația blocului, comunitatea religioasă sau a școlii generale numărul 5. Nu tu. Niciodată tu.

Vina e un atribut incomod și tocmai asta ne face să vrem s-o aruncăm cât mai mult, ca pe o minge de baschet care frige. Nu-i vina mea că am luat decizii greșite, că m-am grăbit, că mi-am futut existența făcând ce face toată lumea, că mi-a fost frică și rușine să-mi doresc altceva. E vina ta! Coș!

Uneori, am o viziune asupra lumii de apoi. Îmi imaginez cohorte de oameni adunați într-o hală imensă, cu un dumnezeu ipotetic pe post de orator. „Dobitocilor, absolut tot ce ați făcut a fost GREȘIT! Încrâncenarea voastră de a vă păstra bietele dogme inventate tot de voi, crimele făcute în numele lor, goana după posibile adevăruri, segregarea rasială și sexuală, sistemul de reguli, lupta continuă, superstițiile, ideile despre supranatural, tot, absolut tot a fost greșit!”. Într-un fel, sunt sigură că așa se va întâmpla. Niciun dumnezeu n-ar putea fi atât de idiot încât să permită vreo situație în care să poată fi aruncată asupra lui, în mod legitim, VINA.

Încearcă să te gândești, doar pentru un moment, la probabilitatea ca toate lucrurile pe care le cunoști, toate orânduielile astea tocite, toate firele de paie aranjate metodic la locul lor să fie, conform ordinii universale, complet greșite. Cum ar fi ca tot ceea ce credeai că e corect și „așa trebuie făcut” să fie, de fapt, o mare amăgire? Cum ar fi să te trezești aflând că singura ta misiune în viață nu era să te aliniezi unor născoceli pe nume „norme”, ci doar să fii cu adevărat fericit?

Probabil devastator. Nu pentru că ți-ai ratat unica șansă la împlinire spirituală. Ci pentru că ți-a părut rău că n-ai fi putut să fii tu decât după ce ai aflat că ai fi avut voie.

*********

ACEST CAPITOL FACE PARTE DIN PRIMA MEA CARTE. LE VOI PUBLICA PE PRIMELE AICI, GRATUIT, IAR APOI CONTINUAREA VA PUTEA FI CITITĂ DOAR DE CEI CARE AU UN ABONAMENT ACTIV AICI.

DACĂ VREI SĂ CITEȘTI CONTINUAREA CĂRȚII, DACĂ ÎȚI PLACE CE SCRIU PE SITE ȘI PE CONTUL MEU DE FACEBOOK ȘI/SAU DACĂ VREI SĂ ÎMI VEZI GALERIILE FOTO NUD, INTRĂ AICI ȘI CONTRIBUIE CU 5$ (22 LEI) PE LUNĂ, CA EU SĂ ÎȚI POT OFERI ÎN CONTINUARE LUCRURILE CARE ÎȚI PLAC.

#SUPPORTIVANNA #CRESTEMIMPREUNA

 

Fotografie de Sorin Ioniță

0

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *