Capitolul 0. Te trezești.

Te trezești cu o mângâiere pe spate. Vârfurile degetelor care-ți sunt colege de pat îți traversează omoplații, apoi șira spinării. Miroase a cafea. Zâmbești. Te întorci leneș cu fața în sus și ochii întredeschiși, părul ușor ciufulit are parfum de Chanel și de somn, dinții perfecți îți sclipesc sub primele raze de soare. Te întinzi sub așternuturile albe și mâna pe care o cunoști atât de bine îți mângâie acum abdomenul neted. Ai mai zăbovi puțin, e atât de bine, doar câteva minute, hai, iubitule, te rog! Doar dacă… Stai așa! Cât e ceasul?

Stai, stop! Cât e ceasul? Cât căcat e ceasul?

Te trezești. Obrazul te ustură de la perii duri ai covorului pe care ai leșinat, nu mai ții minte când, nici nu mai contează. Machiajul de ieri ți s-a lipit de față ca o crustă, limba ți se strânge de la gustul acru pe care-l ai în gât, îți simți plămânii ca prinși într-o cușcă care se micșorează cu fiecare gură de aer. Te uiți în jur. Ochii te dor, mâinile îți sunt inerte pe lângă corpul gol, ai ace în picioare, ești amorțită din afară înspre înăuntru. Dinspre piele înspre esofag. Dinspre unghiile cu manichiură perfectă înspre interiorul venelor. Dinspre vârfurile firelor de păr până în locul ăla din spatele minții pe care te tot chinui să-l faci să tacă. Cine ești? Ce s-a întâmplat cu tine? Cum ai ajuns aici? Hai, ia dracu’ niște Xanax, stinge cu vodcă, trage o linie, agită-te până ți se învârte capul, socializează, zâmbește, mai bagă un shot, încă unul, ia niște cox, dansează, schimbă clubul, hai la noi acasă, dăm party, pisează niște speed, intră bine cu whisky, îți dau orice numai taci!

Și totuși… cât e ceasul?

Îți vin în cap glumele nesărate ale lui Arthur. „Dacă ceasul e sub un Rolex Oyster, atunci nu merită luat în considerare”. Te uiți printre genele încărcate de rimel întins la Rolexul Oyster prins de încheietura unei mâini care atârnă pe divanul de lângă tine. Îți dai seama că Arthur, pe cât de sec și snob e, are totuși dreptate. E amuzant cum oamenii dau atâția bani pe dispozitive care să le amintească mereu că se află pe un drum cu sens unic către moarte.

Rolexul arată că e momentul să te ridici. Îți îndrepți gemând spatele torturat de atâtea zeci de perechi de tocuri. Calci clătinându-te ușor printre corpuri perfecte, întinse peste tot ca niște cadavre. Carcase de femei care respiră doar pe bază de pătrunjel, alcool și droguri. Cuiere ambulante, al căror unic scop în viață e cel de a mai fi și mâine în topul celor pe care cei din topul Forbes vor să le bage măcar o noapte-n pat. Odraslele celor din topul Forbes care speră ca cele din topul celor care le vânează tații să se mulțumească măcar o noapte cu ei.

Toți oamenii ăștia au în ei o durere pe care nu pot s-o consume, s-o expire. Tot ce ne rămâne de făcut e s-o amorțim cu toate puterile, să băgăm și iar să băgăm tranchilizante de emoții, să nu ne dăm voie să ne uităm la noi. Suntem niște monștri frumoși, o plagă pentru lumea care ne înconjoară, mici Frankensteini compuși din resturi de păpuși Barbie. Suntem gunoaie ambalate în celofan ieftin de flori, poleit cu aur și mici cristale Swarovski.

Îți cauți bâjbâind poșeta cu cristale Swarovski. E musai să-ți reconstruiești fața înainte să ieși pe ușă, nu-i poți permite să te vadă în halul ăsta nici măcar șoferului de taxi. Până și ipocrizia are demnitatea ei. Îți tragi rochia peste cap, uiți de ciorapi, îți lași fermoarele cizmelor desfăcute. Arunci o ultimă privire spre tabloul grotesc care se întinde în jurul tău. De când erai mică te fascinau scenele din filme în care personajul principal se dezmeticește într-un apartament de lux plin de oameni goi, după o petrecere-monstru. Asta probabil fiindcă prin ecran nu li se simte duhoarea, iar regizorul nu vrea să introducă în cadrul-clișeu detalii care i-ar strica strălucirea, oricât de realiste ar fi.

O individă care sângerează pe covorul din blană albă, pentru că a fost prea beată ca să-și dea seama că i-a venit ciclul.

Un Adonis contemporan, model de lenjerie intimă, care a căzut pe marmură în timp ce se pișa și acum zace în propria-i urină, cu penisul atârnându-i din boxerii Versace.

Urme de cocaină și ruj pe fețe, perdele, podele, pahare, organe genitale.

Și, mai ales, duhoarea.

Ți se face greață.

Te trezești.

Ba nu, nu te trezești. Pentru că ghici ce, asta e viața ta. Mergi încet pe muchia unei lame de ras prea tocite ca să-ți tai venele cu ea, fentând dependențe, bărbați care nu te vor și pe tine însăți. Țopăi pe tocuri între ședințe foto, petreceri care nu se termină niciodată și paturi străine, îmbrăcată în haine de designer pătate la spate cu vomă și șampanie stătută. Oficial, îți vinzi mutra tencuită unei agenții de modele care are grijă să-și ia un comision baban din fiecare secundă în care respiri pe teritoriul ei. Neoficial, le vinzi vise la gram tuturor celor care se arată interesați de măcar câteva ore departe de Nefericire.

Trântești ușa în spatele tău și observi ornamentul de Crăciun prins de ea care acum stă să cadă. A, da, Crăciunul… Ai uitat. Încerci să-ți dai seama dacă a trecut sau urmează, dar mintea ta încă încețoșată de substanțe refuză să-și amintească ce dată e. Ai uitat. Nu contează. Oricum n-ai niciun contract până după Anul Nou, iar livrările pot să aștepte. N-or să crape dacă te lasă puțin să-ți revii, oricum n-au de unde să ia ceva mai bun. Anul Nou… Bătaia familiștilor pe raioanele din supermarketuri, bătaia pe drogurile care nu-s niciodată suficiente în perioada asta la „raioanele” mele. Plozi hiperactivi și supraponderali îmbuibați cu dulciuri ca să tacă, adulți hipoactivi și subponderali îmbuibați cu liniște artificială ca să le tacă creierele, măcar puțin. Numărătoarea inversă la miezul nopții pe care o s-o rostim cu toții în cor, gândindu-ne că a mai trecut un an și ne simțim tot mizerabil, suntem tot ratați, tot egoiști, tot javre, tot mințiți și tot mincinoși. Apoi o să ne spunem că „la anul o să fie mai bine”. Da. Sigur o să fie mai bine.

E incredibil felul în care funcționăm pe același tipar, deși ne detestăm unii pe alții – neveste ofilite cu escorte în floarea vârstei, bărbați plictisiți cu sportivi dopați, modele anorexice cu carieriste-dragon, modele anorexice cu fete grase și urâte, carieriste-dragon cu neveste ofilite, neveste ofilite cu bărbați plictisiți. Suntem niște motoare identice care funcționează în gol, consumă resurse și produc amărăciune.

Într-o zi o să scriu o carte și-o să mă umplu de bani, îți vine brusc în minte, în timp ce încerci să îți întorci privirea de la oglinda din lift. Într-o zi o să scriu tot adevărul de sub poleiala asta de rahat. O să las pe toată lumea să ne vadă așa cum suntem. O să scriu despre tot răul pe care-l fac în lume. O să scriu despre Eric și despre Jack, despre cum ajungi să-ți ții viața doar cu o mână, așa cum încerci să salvezi pe cineva aflat pe marginea prăpastiei, deși știi că e prea greu și în curând o să-ți alunece printre degete.

O să scriu despre cum am ajuns aici, cine sunt și ce s-a întâmplat cu mine.

Într-o zi, o să recunosc.

Taxiul a ajuns, intri în el cu mișcări repezite și îi indici adresa de acasă. Acasă.

Într-o zi o să scriu o carte și-o să mă umplu de bani.

Ar fi bine s-o faci cât mai repede. Altfel, e posibil să nu mai apuc.

Pentru că știu foarte clar că în curând o să mor.

Fotografie de Radu Sava

*****************************************

Dacă vrei să afli continuarea cărții, dacă vrei să vezi galeriile mele foto (nud și non-nud) sau dacă pur și simplu îți place ce citești pe acest site sau pe contul meu de facebook și îți dorești să mă susții, intră AICI și contribuie cu 5$ -22 de lei- pe lună, ca eu să pot continua să îți ofer lucrurile care îți plac.

#creștemîmpreună #supportivanna

0

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *