Confessions part III. Tatălui meu.

Am scris mult despre mama mea, și când era în viață, și după ce s-a întâmplat asta. Am scris despre discuțiile noastre demente, despre glume, despre rolul pe care l-a avut în viața mea, despre felul în care mi-a fost și cea mai bună prietenă, și cel mai aprig dușman, ambele în decursul unei vieți trăite prea neîmplinit, cu prea multe lucruri nespuse și neauzite.

După câteva povești cu ea, au început să apară întrebările: și tatăl tău? De ce nu spui nimic despre el niciodată? A murit și el?

Nu. N-a murit. E încă în viață.

Însă de fiecare dată când sunt întrebată despre familia mea, spun că n-am. Familia mea mică, de un om, e la trei metri sub pământ, împreună cu buclele blonde, râsul și medalionul cu gărgărițe ale mamei mele.

„Ține-mă în brațe pe partea stângă, așa cum o ține Prințul pe Albă-ca-Zăpada”

Primul cuvânt pe care l-am rostit vreodată a fost tata. Asta mi-a povestit mama, cu o ranchiună mimată, mai mult ca să mă facă să râd. De când m-am născut, am fost fata lui. Îmi amintesc și acum frânturi blurate ale plimbărilor noastre prin parc, când mă dădea în leagăne și mă ducea să mâncăm înghețată roz, sub promisiunea solemnă că n-o să-i spun nimic bunicii, care se temea să nu fac roșu în gât. Spuneam de fiecare dată, el nu se supăra niciodată.

Îmi amintesc cum mergeam la plajă împreună, cum își dorea să mă învețe să înot. Mama nu știa să înoate. Îmi amintesc racheta de tenis micuță pe care mi-o cumpărase, pentru că voia să mă învețe să joc. Mama nu știa să joace tenis. Îmi amintesc cum mă învăța engleză, cum dansam împreună pe Gipsy Kings, cum mă lăsa să fac tumbe și să mă cațăr pe marginea canapelei portocalii, cu margini aspre.

Mama nu știa engleză, doar franceză, nu se omora după muzică și mă oprea mereu cu un țipăt când nu eram cuminte.

„Ține-mă în brațe pe partea stângă, așa cum o ține Prințul pe Albă-ca-Zăpada”, îi spusesem o dată, după ce mă uitasem de trei ori la caseta video dublată în română, de care reușise să facă rost pe sub mână de la niște prieteni care lucrau la un post TV. Mă ridicase dintr-o singură mișcare, cum făcea de obicei. „Așa?”. „Așa!”, îi răspunsesem fericită, în timp ce mă cuibăream lângă obrazul lui care mirosea mereu a aftershave, dar desigur că eu nu știam asta. Pentru mine, mirosea a tata.

Când mă mai întrebau, în glumă, adulții cu care ne mai întâlneam, ce vreau să mă fac când o să fiu mare, dacă aveam să fiu inginer ca mama sau doctor ca tata, nici nu-i așteptam să termine întrebarea. Urma să devin doctor ca tata!

Urma să vorbesc engleză, să ascult Gipsy Kings tare, tare de tot, fără să mă stresez atât de părerea vecinilor. Urma să mănânc înghețată roz oricând aveam eu chef, fiindcă oricum sunt doctor și dacă fac roșu în gât, știu să mă tratez. Urma să-mi pun în fiecare zi un halat alb, iar lumea avea să-mi strângă mâna cu respect pe oriunde mergeam. Urma să fiu ca el, importantă și puternică, ca el pe care-l vedeam atunci ca fiind centrul Universului meu plin de păpuși cu plete blonde, maimuțoi cu urechile roase și un telefon de jucărie pe care tot el mi-l cumpărase fără să clipească, când văzuse cât de tare mi-l doresc.

Când i-am strâns lucrurile mamei, după ce a murit, am dat de telefonul ăla ascuns într-un colț de sertar. L-am privit o clipă și l-am pus în sacul cu lucruri de aruncat. Telefonul ăla n-a sunat niciodată, și nici n-avea să sune.

Era doar o jucărie.

„Ioana n-are taaatăăă, Ioana n-are taaaatăăă!”

Îmi amintesc o seară în care încălecasem brațul canapelei portocalii și mă pregăteam să cobor de pe el cu capul în jos. Era și mama acasă, dar nu conta. Dacă aș fi fost prinsă, știam că El, Protectorul meu, avea să-mi ia apărarea, așa cum o făcea de fiecare dată. Eram în siguranță.

Au venit amândoi la mine, în sufragerie, iar mama mi-a spus o frază care ar fi trebuit să-mi năruie lumea dacă aș fi reușit s-o înțeleg. „Uite, eu și tati am vorbit și ne-am hotărât să ne despărțim”. Ok, bine, și ce treabă am eu? Adică lucrurile cu mine rămân neschimbate, nu-i așa? Înțeleg că voi nu mai aveți nimic de împărțit, oricum n-ați prea avut niciodată, dar cu mine nu se întâmplă nimic, nu? Sau stați… Trebuie să plec din regatul meu, unde eu-Albă-ca-Zăpada, și tata-Prințul avem grijă de supuși? De Iepurașul cu Papion și de Fifi Cățelul Fără Coadă?!

Ei, nu, nu vorbi prostii! Tu nu pleci nicăieri. Tu rămâi aici, doar regatul pleacă de la tine.

Și a plecat.

Îmi amintesc… Și aici cursorul se oprește și clipește în gol, pentru că nu-mi mai amintesc nimic. Nu știu cum a plecat, nu știu să-și fi luat rămas bun. Poate și-a luat, dar mintea Albei-ca-Zăpada a șters momentul ăla definitv din cartea de povești. Știu doar că într-o zi a fost și în cealaltă, nu. Atât de simplu. Și de atunci n-am mai fost niciodată prințesă, n-am mai avut nici prinț și nici supuși. Eram o simplă fetiță cu jucării, printre care și un iepuraș, cu i mic și fără papion. Papionul i-l smulsesem într-o criză de furie, când mama mă bătuse pentru că ascultam muzică prea tare. Era caseta cu Gipsy Kings.

La un an după asta, am intrat în clasa întâi. Fusesem instruită de acasă ca, atunci când voi fi întrebată de învățătoare legat de situația și ocupația părinților mei, să spun că părinții mei sunt divorțați, eu locuiesc cu mama, iar tatăl meu e medic în București. În anii ’90, aveai voie să n-ai un părinte lângă tine doar dacă murise, iar atunci deveneai „săracul copil”. Eu nu eram „săracul copil”.

Eu eram „aia fără tată”.

Am fost, de asemenea, instruită să mă apăr singură dacă vreunul dintre colegi avea să se ia de mine. „Ceilalți copii pot să-și cheme tații să-i apere, tu n-ai pe cine”.

Îmi amintesc cum, după câțiva ani, părinții celui mai bun prieten de-al meu divorțaseră și ei și-mi amintesc cum ăla a fost primul moment de emoție meschină conștientă pe care l-am avut. Știam că o să-i fie greu, știam că avea să sufere cumplit, știam că o să rămână și el fără cel mai bun prieten, fără Regele căruia îi era partener de vânătoare prin Curtea Tărâmului Fermecat. Dar mă bucuram. În sfârșit, aveam să nu mai fiu singura căreia i se răspunde, atunci când întreabă de ce nu poate să se joace și ea la groapa de nisip, „pentru că tu n-ai tată, de-aia!”.

Reîntâlnirea. „Where’s your crown, Prince Nothing?”

În nouă ani de la plecarea lui, timp în care nu m-a căutat nici măcar o dată, ajunsesem să-l urăsc. Aflasem între timp că plecase ca să se căsătorească cu una dintre prietenele maică-mii, care îi era amantă încă dinainte de divorț. Prietenă care avusese și ea o fetiță și un soț pe care-i lăsase în urmă, la fel cum El ne lăsase pe Noi.

De-a lungul anilor, orice făcusem vreodată rău fusese asociat de mama și de bunica, care-l  detestau (pe bună dreptate), cu imaginea lui. „Ești obraznică ca tac’tu!”. „Leneșă ca tac’tu!”. „Nesimțită ca tac’tu!”. Orice era rău la mine era imediat regăsit în el, atribuit lui, ca o fantomă malefică care mă controla din umbră, fără ca eu s-o pot învinge. Nici măcar n-o cunoșteam. Pe lângă obiceiul de a asculta muzică la maxim, de care eram acuzată că-l învățasem, mai erau multe altele pe care le moștenisem fără să vreau și care o scoteau pe maică-mea din minți. Citeam același gen de cărți ca el. Răspundeam ca el. Mâncam ce-i plăcea lui. Aveam vise ca el.

La dracu’, până și înălțimea tot de la el o am! Până și sensibilitatea la ficat.

Urându-l, mă uram inconștient și pe mine, partea aia din mine care ieșea la suprafață fără să am ce să-i fac, carnea lui, sângele lui. Nu ale mele. Ale Lui.

M-a căutat în anul în care am împlinit 15 ani. Doar ce mă vopsisem brunetă, îmi dădusem piercinguri peste tot și îmi făcusem primul iubit. Umblam cu blugii rupți, cu lanțul atârnat de pantaloni, purtam inele mari de argint, ascultam Morgoth și Immortal, fugeam de acasă ca să beau și eram în război cu mama, căreia doar ce i se descoperise boala. A apărut la fix.

Mi-a spus că la început, după ce a plecat, a încercat să mă caute, însă mama îi spusese că fac crize de plâns de fiecare dată când aud de el, așa că se oprise ca să nu-mi facă rău. Eu nu-mi amintesc, nici să mă fi căutat, nici de crize. Poate e așa și mintea mea a blocat amintirile. Poate nu e așa și m-a mințit ca să se justifice. N-am să știu, probabil, niciodată.

Mi-a spus că se gândise în fiecare zi la mine. Că în fiecare an, de ziua mea, îmi spunea „la mulți ani” în gând. L-am crezut.

M-a dus la el acasă, la București. Locuia cu aceeași femeie cu care plecase și cu fetița ei, între timp o domnișoară ajunsă la facultate. Era medic într-un spital bun. Nu avusese nimic de comentat legat de hainele și de cerceii mei, n-avea nimic împotriva faptului că mă apucasem de fumat. Într-o zi, am ieșit împreună la plimbare și m-a dus într-un magazin de muzică. Mi-a luat „Eat me, Drink me” de la Manson, l-am ascultat împreună în mașină, la maxim, așa cum ne plăcea nouă. I-a plăcut. Mi-a spus că-i seamană a Johnny Cash.

Redeveniserăm cei mai buni prieteni. Partea aia care fusese atât de lovită și înghesuită în colțurile ființei mele își găsise, în sfârșit, casa. Nu mai aveam de ce să mă simt vinovată că îmi place pizza sau că-l citesc pe Sartre. Așa făcea și el. Mă înțelegea.

Făcuserăm planuri ca, din al doilea an de liceu, să mă mut cu el în București. Întotdeauna mă sufocase orașul ăla mic și anost în care trăiam cu mama, întotdeauna îmi dorisem mai mult, la fel ca el. Maică-mea mă ridiculiza mereu, „bine că te-așteaptă pe tine Bucureștiul cu covrigi în coadă, potolește-te dracului, habar n-ai câți mai sunt ca tine!”. El îmi povestea că la fel îi făcuse și lui, de-aia plecase. Dintr-o dată, eram iarăși noi doi împotriva Dușmanului care voia să ne doboare, noi doi care învățam să facem tumbe pe ascuns și care mâncam înghețată roz, noi doi care aveam să stăm împreună într-un oraș mare, așa cum ne doream. Urma să merg la un liceu cu profil de Arte, așa cum visasem întotdeauna, și să se ferească cel căruia i-ar fi trecut prin cap să se lege de mine! Aveam să-l chem pe Tata!

În decursul anului în care am ținut legătura, mama s-a operat, iar boala îi fusese, cel puțin momentan, stagnată. El a divorțat din nou și s-a mutat împreună cu o nouă femeie, căreia, de dragul coerenței poveștii, îi voi spune Sara. De când a aflat că mama nu mai e în pericol de moarte, a început să se schimbe, dar eu, în mintea mea de adolescentă naivă, am pus asta pe seama evenimentelor din viața lui.

Mutarea mea la București a avut, totuși, loc, însă nu așa cum mă așteptam. Sara își pusese în funcțiune toate relațiile ca eu să fiu acceptată la noul liceu. Sara mă trezea de dimineață și îmi pregătea micul dejun. Sara își luase liber de la muncă ca să meargă cu mine în prima zi de școală. El avea treabă. El avea mereu treabă.

Urma să locuiesc pe canapeaua Sarei, cu un tată care mă dădea mereu la o parte, care mă trezea în înjurături și pentru care devenisem, brusc și fără să înțeleg de ce, o povară.

Atunci am început să aud și în afara balonului de săpun pe care el îl suflase din nou în jurul nostru. Am început să înțeleg cum el auzise prin prieteni comuni de boala mamei și era interesat de lucrurile care aveau să rămână pe numele meu o dată cu moartea ei care atunci părea inevitabilă, așa că se gândise că ar fi bine să mă câștige din timp. Am început să-mi dau seama ce fel de om și-ar înșela soția cu o prietenă de familie. Ce fel de om nu și-ar căuta deloc singurul copil, timp de nouă ani. Am simțit pe pielea mea cum, o dată ce nu-i mai eram în niciun fel folositoare, nu mă mai voia.

Am stat atunci două săptămâni în București, în noua lui casă, după care am rugat-o pe mama să mă ia înapoi. Înainte de plecare, am întrebat-o pe Sara, care avea și ea un băiat, mult mai mare decât mine, de ce făcuse toate lucrurile alea. De ce umblase pentru mine, de ce avusese grijă de mine, de ce mă învelea la culcare. Eram un copil străin, cu care n-avea nicio legătură, care nu meritase niciun fel de efort nici măcar din partea părintelui lui. Sara mi-a răspuns cu o lacrimă pe care încerca să o ascundă sub eșarfă: „Pentru că sunt și eu mamă. El nu înțelege ce înseamnă să ai copii”.

Tatălui meu

Nu-mi amintesc când l-am văzut ultima dată. Nu mai știu dacă era acolo când mi-am făcut bagajele. Nu cred. Sara sigur era. Nu știu nici acum dacă la această a doua despărțire, cea finală, ne-am luat rămas-bun. Nu cred. De la Sara mi-am luat, încă mai vorbim uneori, o dată la câțiva ani. Sandvișurile cu unt și castraveți ale Sarei și felul în care mă mângâia pe cap vor rămâne mereu undeva în sufletul meu. El, nu.

L-am sunat anul trecut, la ani și ani distanță de ultimul nostru contact. M-am prezentat la telefon cu numele de familie, încă i-l port în acte, chiar dacă peste tot mă prezint Ravac, numele mamei mele. A avut câteva secunde de pauză, de șoc, după ce și-a dat seama cu cine vorbește. „Fiica dumneavoastră la telefon, domnule doctor”.

L-am sunat sub un pretext idiot, vezi-Doamne voiam să mă ajute să-mi fac niște analize. Pe care i-am menționat că le plătesc, nu aș fi vrut să creadă că-i cer bani când încă mai purtam pe mine cicatricea a cât de importanți erau pentru el banii. M-a refuzat scurt. Nu am, nu știu, nu pot. La revedere.

Nici acum nu știu de ce l-am sunat. Poate pentru că speram să aflu de ce nu m-a vrut. De ce, de la 16 ani și până acum, nu m-a mai căutat. De ce nu mi-a dat măcar un mesaj de condoleanțe atunci când a aflat că a murit mama. De ce n-a venit să pună măcar un fir de floare. De ce m-a mințit. De ce n-a vrut să știe când mi-a fost frig și foame, când n-am avut pe nimeni lângă mine, când m-a durut și când am sângerat. De ce n-a mai făcut și alți copii, dacă eu am fost un rebut.

După ce am închis telefonul, primul impuls a fost să mă urc în mașină, să merg peste el și să-l lovesc cu toate întrebările astea în față. Să-l lovesc tare, cu cuvinte, cu tălpile bocancilor și cu ură. Să-i spun că e o javră, că sper să moară singur pe un pat de spital, că singurul motiv pentru care am vrut vreodată să mă mărit a fost să scap de numele lui idiot și că-l urăsc, și pe el și neamul lui de căcat care m-a pus întotdeauna la colț pentru că eram „pui de rus”.

Că mă piș pe morții lui și pe tot ce înseamnă el, că a fost o jigodie că s-a jucat cu mine, că putea măcar să nu-mi mai dea speranțe dacă tot plecase, că sper că-și dă seama că e un vierme de fiecare dată când se uită în oglindă și că se detestă măcar la fel de tare cât îl detest eu.

Că fiecare dintre momentele mele de furie, găurile din pereți, gloanțele din spate, rănile de pe mâini, capul ras, palmele date au fost pentru el, pentru el și jumătatea aia lipsă din mine, lipsă din alegere, nu din nevoie, nu din hazard.

Am inspirat adânc și am lăsat toate lucrurile astea să se consume pentru ultima dată în mine. Am spart pentru ultima dată ferestrele minții mele cu pumnii, am răsturnat tot ce era pe mese, am dat cu picioarele în fotolii, am smuls tapetul cu ghearele și am urlat înăuntru cât am putut eu de tare. Albă-ca-Zăpada, rămasă pe veci sub blestem, fiindcă nu a existat niciun prinț care s-o salveze, a fost îngropată într-un final în sicriul de cleștar, sub mormane de cioburi, resturi și fărâme. Am iertat-o și o odihnesc în pace.

După ce am expirat, a rămas gol și liniște. Familia mea a avut întotdeauna un singur om, cu bucle blonde și medalion cu gărgărițe, pe care l-am iubit atât cât pot eu să iubesc pe lumea asta. Familia mea, deși mică, mi-a fost tot ce aș fi putut să am nevoie. Familia mea s-a numit Ravac, și tot Ravac mă cheamă și pe mine.

Iar tatălui meu, ce i-aș mai putea spune?

Nimic.

Absolut nimic.


Illustration by Harumi Hironaka

2+

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *