Întâi Maiul de altădată, care nu va mai fi niciodată

Singura constantă din viața mea e Vama Veche.

Am ajuns acolo pe la 15 ani, fugită de acasă cu gașca mea de prieteni, pe vremea când încă mai mergea șpaga la naș și dacă ajungeai treaz în Vamă după aproape șase ore făcute cu personalul, erai ultimul fraier. Am tremurat de frig în cort, am băut bere la chetă, m-am bătut cu punkiștii, am făcut duș la comun cu apă rece, am stat la foc în creierii nopții și-am prins primul răsărit pe Boleroul lui Ravel.

Când m-am întors la școală și ni s-a spus de Ravel la ora de muzică, am fost cea mai mândră. Știam deja, de la Stuf, cum știam și de pointilism, de la un pictor bătrân, fan Monet, pe care-l întâlnisem pe plajă, cum știam și de Omul Vitruvian, din niște crâmpeie ale unei discuții foarte aprinse pe care o ascultasem în Pirați.

Pe vremea aia, lucrurile erau altfel. Și nimeni n-o să ne poată lua ce a fost atunci.

Am hotărât că vara e prea scurtă ca să-mi petrec vreo secundă din ea departe de locul ăla, care avea atâta liniște și-atâta vacarm stivuite în aceeași aglomerație de suflete. Cred că de asta m-am îndrăgostit iremediabil de bucata aia de mare. Pentru că e oglinda vie și mișcătoare a ceea ce e în mine – două chipuri de om, unul seren, altul furios. Două extreme.

M-am angajat acolo în vacanța de vară. Aveam 16 ani, eram barmaniță și mă amuzam copios de afișul postat în spatele barului. Nu servim alcool și tutun minorilor. Ce ironie.

Întâi Mai a fost dintotdeauna prima scuturare violentă a Vămii de sub blestemul iernii, iarna aia nenorocită și jegoasă care ne ținea departe de bere și de bronz, de haos și de fericire. Întâi Mai era momentul în care toți ne dădeam întâlnire fără să ne vorbim. Nici nu se punea problema să nu fii acolo. Unde altundeva te-ai fi putut duce?

Eu îmi alegeam hainele de Vamă cu săptămâni înainte. Știam că aveam să lucrez, iar asta era pentru mine cea mai mare bucurie. Barul era scena, eu eram vedeta care cânta la sticle de rom și bere la trei lei, iar public îmi erau clienții care făceau coadă până-n stradă. Era aproape imposibil să rupi cordonul ăla de oameni din față de La Pirați, să treci prin stânca aia de plete, piele și motoare, de suflete care se cimentaseră unul într-altul.

Într-un an au scos ăștia băncile din bar, le-au pus de-a curmezișul pe stradă și s-au așezat să bea pe ele, ca să nu mai intre cocalarii în Vamă. În altul, două gagici au dansat pe mese în țâțele goale. Ambele povești au ajuns în ziare. Nu exista om care să nu știe ce e La Pirați.

Lucram 24 cu 24, intram de muncă la un răsărit și ieșeam când începea următorul. Ieșeam, vorba vine… Nu ieșeam de acolo niciodată. Mă mutam din bar la o masă, oricare, mă știam cu toată lumea. Când ne plictiseam, mergeam până pe plajă. Ne întorceam când începea să ne bată prea tare soarele în cap, începeam războaie cu pistoale cu apă ca să ne răcorim, barmanul de tură urla să nu stropim calculatorul. Era o râșniță la care doar că nu dădeam la manivelă ca să meargă, dar râșnița aia ținea tot Întâi Maiul în picioare. Acolo aveam Pantera, Sepultura, Slayer, Amon Amarth, Manowar, Maiden, Judas, Zeppelin și Phoenix pentru nostalgici, Morbid Angel și Behemoth pentru supărați. Când băgam „Walk” se cutremurau scândurile de la cât headbang se făcea, de fiecare dată credeam că o să cadă șandramaua pe noi. Nu cădea niciodată. A ținut șandramaua și la „Walk”, și la scandaluri, și la bătăi, și la dat cu băncile în cap. A căzut la buldozer.

Când cădea curentul (și dacă nu cădea curentul măcar de trei ori, nu era Întâi Mai), se auzeau urale, apoi tot barul începea să cânte în cor „Aproape de voi”.

Când venea ploaia, trăgeam un sac de gunoi rupt în două peste râșniță și aia era. Apa șiroia prin acoperiș, pe noi ne durea în cur.

Unul își mai pierdea pantalonii, altul – nevasta. Dă-i să meargă, lasă, o dată pe an e Întâi Mai! Oricum, în vacarmul ăla aveai mare noroc dacă te găseai pe tine măcar câteva minute pe zi. Știam că a venit dimineața nu după lumină, ci după cum începea lumea să ceară shoturi de Absinth, ca să se trezească.

În bar era mereu ca pe peronul gării. Zeci și zeci de bagaje, geci, saci de dormit, rogojini, corturi strânse care nu știu nici până-n ziua de azi daca erau desfăcute vreodată. Oamenii veneau în Pirați, își lăsau lucrurile acolo și le mai luau la întoarcere sau când dădea Dumnezeu. Cine dracu’ venea în Vamă ca să doarmă?

Mâncam rar spre deloc, aproape mereu la comun. Oricum nu am fi găsit loc de stat prin vreun restaurant și, oricum, nu prea aveam timp de așa ceva. Fiecare minut petrecut departe de acolo ni se părea o risipă, pentru că în fiecare minut se întâmpla câte ceva.

Mai venea Poliția, mai dădea câte o amendă. Controale nu prea aveam, pe motiv că le era frică să intre. Ce doamnă sănătoasă la cap, în cămașă și sacou, de la ANAF, s-ar fi aventurat să se arunce în mulțimea aia de nebuni?

Duminica, în ultima zi, nimeni nu pleca înapoi acasă fără să vină să-și ia rămas bun. Absolut nimeni. Toți veneau aproape în șir indian să mai bea o bere, să mai dea un shot sau, dacă se grăbeau, să zică pur și simplu la revedere. Era aproape revederea aia, era tare aproape, dar noi tot ne ofticam. Până pe 15 iunie, când urma să se deschidă oficial sezonul, mai aveam puțin de îndurat. Încă puțină muncă, încă puțin liceu, și-apoi gata. Două luni în care aveam să fim nedespărțiți, sub soare, sub briză și sub rom.

Două luni în care noi, ăștia de La Pirați, eram o destinație pentru întreaga țară. Două luni în care ne calculam zilele în funcție de cum eram pe bar și-n care ne rugam unii de alți pentru un schimb de tură, când mai era vreun concert. Două luni în care o șpagă de 25 de lei pe zi însemna o masă la Șoni, că acolo îmi plăcea mie. Două luni pe an de Vamă, și doar pentru lunile alea trăiam tot restul anului.

Cândva, la mijlocul dintre vremurile de atunci și cele de acum, ne-am văzut pentru ultima dată.

Doar că n-am știut-o atunci.

 

Sursa foto

DACĂ ÎȚI PLACE CE SCRIU PE SITE ȘI PE CONTUL MEU DE FACEBOOK ȘI/SAU DACĂ VREI SĂ ÎMI VEZI GALERIILE FOTO NUD, INTRĂ AICI ȘI CONTRIBUIE CU 5$ (22 LEI) PE LUNĂ, CA EU SĂ ÎȚI POT OFERI ÎN CONTINUARE LUCRURILE CARE ÎȚI PLAC. MULȚUMESC!

 

3+

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *