Mecanismul căderii – Capitolele I-V

CAPITOLUL 0 – TE TREZEȘTI

Te trezești cu o mângâiere pe spate. Vârfurile degetelor care-ți sunt colege de pat îți traversează omoplații, apoi șira spinării. Miroase a cafea. Zâmbești. Te întorci leneș cu fața în sus și ochii întredeschiși, părul ușor ciufulit are parfum de Chanel și de somn, dinții perfecți îți sclipesc sub primele raze de soare. Te întinzi sub așternuturile albe și mâna pe care o cunoști atât de bine îți mângâie acum abdomenul neted. Ai mai zăbovi puțin, e atât de bine, doar câteva minute, hai, iubitule, te rog! Doar dacă… Stai așa! Cât e ceasul?

Stai, stop! Cât e ceasul? Cât căcat e ceasul?

Te trezești. Obrazul te ustură de la perii duri ai covorului pe care ai leșinat, nu mai ții minte când, nici nu mai contează. Machiajul de ieri ți s-a lipit de față ca o crustă, limba ți se strânge de la gustul acru pe care-l ai în gât, îți simți plămânii ca prinși într-o cușcă care se micșorează cu fiecare gură de aer. Te uiți în jur. Ochii te dor, mâinile îți sunt inerte pe lângă corpul gol, ai ace în picioare, ești amorțită din afară înspre înăuntru. Dinspre piele înspre esofag. Dinspre unghiile cu manichiură perfectă înspre interiorul venelor. Dinspre vârfurile firelor de păr până în locul ăla din spatele minții pe care te tot chinui să-l faci să tacă. Cine ești? Ce s-a întâmplat cu tine? Cum ai ajuns aici? Hai, ia dracu’ niște Xanax, stinge cu vodcă, trage o linie, agită-te până ți se învârte capul, socializează, zâmbește, mai bagă un shot, încă unul, ia niște cox, dansează, schimbă clubul, hai la noi acasă, dăm party, pisează niște speed, intră bine cu whisky, îți dau orice numai taci!

Și totuși… cât e ceasul?

Îți vin în cap glumele nesărate ale lui Arthur. „Dacă ceasul e sub un Rolex Oyster, atunci nu merită luat în considerare”. Te uiți printre genele încărcate de rimel întins la Rolexul Oyster prins de încheietura unei mâini care atârnă pe divanul de lângă tine. Îți dai seama că Arthur, pe cât de sec și snob e, are totuși dreptate. E amuzant cum oamenii dau atâția bani pe dispozitive care să le amintească mereu că se află pe un drum cu sens unic către moarte.

Rolexul arată că e momentul să te ridici. Îți îndrepți gemând spatele torturat de atâtea zeci de perechi de tocuri. Calci clătinându-te ușor printre corpuri perfecte, întinse peste tot ca niște cadavre. Carcase de femei care respiră doar pe bază de pătrunjel, alcool și droguri. Cuiere ambulante, al căror unic scop în viață e cel de a mai fi și mâine în topul celor pe care cei din topul Forbes vor să le bage măcar o noapte-n pat. Odraslele celor din topul Forbes care speră ca femeile din topul celor care le vânează tații să se mulțumească măcar o noapte cu ei.

Toți oamenii ăștia au în ei o durere pe care nu pot s-o consume, s-o expire. Tot ce ne rămâne de făcut e s-o amorțim cu toate puterile, să băgăm și iar să băgăm tranchilizante de emoții, să nu ne dăm voie să ne uităm la noi. Suntem niște monștri frumoși, o plagă pentru lumea care ne înconjoară, mici Frankensteini compuși din resturi de păpuși Barbie. Suntem gunoaie ambalate în celofan ieftin de flori, poleit cu aur și mici cristale Swarovski.

Îți cauți bâjbâind poșeta cu cristale Swarovski. E musai să-ți reconstruiești fața înainte să ieși pe ușă, nu-i poți permite să te vadă în halul ăsta nici măcar șoferului de taxi. Până și ipocrizia are demnitatea ei. Îți tragi rochia peste cap, uiți de ciorapi, îți lași fermoarele cizmelor desfăcute. Arunci o ultimă privire spre tabloul grotesc care se întinde în jurul tău. De când erai mică te fascinau scenele din filme în care personajul principal se dezmeticește într-un apartament de lux plin de oameni goi, după o petrecere-monstru. Asta probabil fiindcă prin ecran nu li se simte duhoarea, iar regizorul nu vrea să introducă în cadrul-clișeu detalii care i-ar strica strălucirea, oricât de realiste ar fi.

O individă care sângerează pe covorul din blană albă, pentru că a fost prea beată ca să-și dea seama că i-a venit ciclul.

Un Adonis contemporan, model de lenjerie intimă, care a căzut pe marmură în timp ce se pișa și acum zace în propria-i urină, cu penisul atârnându-i din boxerii Versace.

Urme de cocaină și ruj pe fețe, perdele, podele, pahare, organe genitale.

Și, mai ales, duhoarea.

Ți se face greață.

Te trezești.

Ba nu, nu te trezești. Pentru că ghici ce, asta e viața ta. Mergi încet pe muchia unei lame de ras prea tocite ca să-ți tai venele cu ea, fentând dependențe, bărbați care nu te vor și pe tine însăți. Țopăi pe tocuri între ședințe foto, petreceri care nu se termină niciodată și paturi străine, îmbrăcată în haine de designer pătate la spate cu vomă și șampanie stătută. Oficial, îți vinzi mutra tencuită unei agenții de modele care are grijă să-și ia un comision baban din fiecare secundă în care respiri pe teritoriul ei. Neoficial, le vinzi vise la gram tuturor celor care se arată interesați de măcar câteva ore departe de Nefericire.

Trântești ușa în spatele tău și observi ornamentul de Crăciun prins de ea care acum stă să cadă. A, da, Crăciunul… Ai uitat. Încerci să-ți dai seama dacă a trecut sau urmează, dar mintea ta încă încețoșată de substanțe refuză să-și amintească ce dată e. Ai uitat. Nu contează. Oricum n-ai niciun contract până după Anul Nou, iar livrările pot să aștepte. N-or să crape dacă te lasă puțin să-ți revii, oricum n-au de unde să ia ceva mai bun. Anul Nou… Bătaia familiștilor pe raioanele din supermarketuri, bătaia pe drogurile care nu-s niciodată suficiente în perioada asta la „raioanele” mele. Plozi hiperactivi și supraponderali îmbuibați cu dulciuri ca să tacă, adulți hipoactivi și subponderali îmbuibați cu liniște artificială ca să le tacă creierele, măcar puțin. Numărătoarea inversă la miezul nopții pe care o s-o rostim cu toții în cor, gândindu-ne că a mai trecut un an și ne simțim tot mizerabil, suntem tot ratați, tot egoiști, tot javre, tot mințiți și tot mincinoși. Apoi o să ne spunem că „la anul o să fie mai bine”. Da. Sigur o să fie mai bine.

E incredibil felul în care funcționăm pe același tipar, deși ne detestăm unii pe alții – neveste ofilite cu escorte în floarea vârstei, bărbați plictisiți cu sportivi dopați, modele anorexice cu carieriste-dragon, modele anorexice cu fete grase și urâte, carieriste-dragon cu neveste ofilite, neveste ofilite cu bărbați plictisiți. Suntem niște motoare identice care funcționează în gol, consumă resurse și produc amărăciune.

Într-o zi o să scriu o carte și-o să mă umplu de bani, îți vine brusc în minte, în timp ce încerci să îți întorci privirea de la oglinda din lift. Într-o zi o să scriu tot adevărul de sub poleiala asta de rahat. O să las pe toată lumea să ne vadă așa cum suntem. O să scriu despre tot răul pe care-l fac în lume. O să scriu despre Eric și despre Jack, despre cum ajungi să-ți ții viața doar cu o mână, așa cum încerci să salvezi pe cineva aflat pe marginea prăpastiei, deși știi că e prea greu și în curând o să-ți alunece printre degete.

O să scriu despre cum am ajuns aici, cine sunt și ce s-a întâmplat cu mine.

Într-o zi, o să recunosc.

Taxiul a ajuns, intri în el cu mișcări repezite și îi indici adresa de acasă. Acasă.

Într-o zi o să scriu o carte și-o să mă umplu de bani.

Ar fi bine s-o faci cât mai repede. Altfel, e posibil să nu mai apuc.

Pentru că știu foarte clar că în curând o să mor.

CAPITOLUL I – LUNEA OAMENILOR NEFERICIȚI

Într-o zi o să scriu o carte și o să mă umplu de bani. M-am săturat îngrozitor de ceea ce fac în prezent și am nevoie de ceva care să-mi asigure niște venituri considerabile, măcar o perioadă, până mă lămuresc. Cartea mea o să fie fabuloasă. Lumea o să mă invite la întruniri literare și la cocktailuri simandicoase și eu o să-mi dau cu părerea, ca de obicei, fără să spun mare lucru. Lumea o să mă aprobe pentru că eu am scris o carte care s-a vândut și deci, sunt plină de bani, și deci, părerea mea contează.

Cartea mea o să fie despre nimic. Poate un clișeu cu liceeni care se droghează. Poate povestea vieții mele. Mi se rupe. Lucrurile care sunt despre nimic se vând și, în general, asta e tot ce am eu nevoie. Nu mă înțelegeți greșit, nu mă refer doar la bani, ci și la faimă. Deja am început să mă adresez la plural, în mod evident, ăsta e începutul cărții mele pe care voi, fraierilor, o s-o cumpărați peste câteva luni și eu o să fiu faimoasă.

Bănuiesc că nu e tocmai în regulă să-i faci fraieri tocmai pe ăia care trebuie să-ți îngroașe portofelul, dar asta e. Mă cenzurez suficient în viața reală, iar dacă n-o să mă îmbogățesc neapărat din asta, măcar o să rămân cu faptul că am spus și eu o dată în viață adevărul.

Poate că o să-mi duc cartea pe la o gramadă de editori care or să spună că e de căcat și apoi, când o să mă aștept cel mai puțin, o să apară cineva care o să creadă că sunt un geniu literar și o s-o publice. Sau poate o să-mi iasă din prima, poți să știi?!

Dar e clar că o să am succes. O să trec prin fața unei librării și o să-mi văd cartea expusă în vitrină, între un roman pentru casnice despre dragostea care se găsește la coadă la pâine și ultimul hit american cu gnomi și pirați ninja. O să se facă o piesă de teatru după cartea mea și niște amatori or s-o joace și eu o să fiu al dracu’ de plină de mine.

Maică-mea o să mă scoată în oraș și o să se laude cu mine la serviciul ei de căcat, plin de muieri divorțate și alcoolice, grup din care nu face excepție. O să mă ia în brațe și o să-mi spună că știa ea că o să reușesc. Adevărul e că niciodată n-a avut habar. Cred că doar atunci când mi-a spus că sunt ultima lepră, știa ea ce știa.

O să-i trimit o copie spermatozoidului de taică-miu, cu autograf și mulțumiri că a dispărut când a fost cazul. Dacă aș fi avut o copilărie echilibrată, fără complexe Oedipiene amputate prematur, n-aș mai fi scris o carte, nu m-aș mai fi umplut de bani și probabil m-aș fi jucat de-a modelul până la sfârșiturile vieții, mințindu-mă în fiecare zi că, de fapt, nu sunt ce sunt.

„Sunt” e un cuvânt care nu există în cartea mea care va deveni celebră, pentru că e un paradox. „Sunt” e la timpul prezent, iar timpul ăsta e în continuă evaporare. „Sunt” cere un alt cuvânt de care să se sprijine, iar mie nu-mi plac lucrurile care cer.

Ce încerc să spun este că am tot întrebat un pahar, cine sunt. Mi-a răspuns să mă aplec și să mă uit atent în interiorul lui. Ciudat, nu știam că cea mai sinceră oglindă se numește whisky. L-am răsturnat nemiloasă, cu o mișcare a mâinii, ca atunci când încerci să gonești un adevăr. Tejgheaua s-a umplut de lacrimile etilice ale celui care încearcă să te convingă și nu-l crezi. M-am gândit că dacă spargi o oglindă, primești șapte ani de ghinion. Dacă verși una, ar trebui să primești cel puțin dublu.

***

Trăiesc într-o lume în care oamenii sunt ori sparți, ori mahmuri. Sincer, mă destabilizează să fiu beată, dar am nevoie de asta. Nu sunt încă alcoolică. Mi-e doar frică. Mă culc la ora la care oamenii care înghesuie tramvaiele până la refuz, sufocându-le cu mirosul lor gri, și-au băut demult cafeaua. Lumina mă sperie. Lumina n-ar trebui să existe, pentru că niciodată nu e bine să te vezi așa cum ești.

Mi-au trebuit mulți ani ca să-mi recunosc temerile, niște luni ca să le accept și acum trăiesc cu ele zi de zi. E recomfortant, oarecum, măcar nu sunt în totalitate singură. Temerile sunt un companion de încredere atunci când nu mai ai la ce sa te raportezi. Mă tem de îmbătrânire, deși sunt deja bătrână. Carcasa e cea care mă îngrijorează.

Mi-ar plăcea să beau un coniac și să fumez un trabuc, să fiu silfidă, visătoare, enigmatică, încercănată, să răscolesc suflete torturate în încercarea de a mă înțelege, să umblu cu o țigară pe stradă și bărbații să provoace incendii în încercarea de a mi-o aprinde. Să fiu o Malena metropolitană, o Veronica Franco pe trotuar.

Ar fi o imagine care m-ar încadra mult mai corect în spațiul boem al scriitoarelor de doi lei. Mă gândesc că e totuși bine pentru marketing că nu mă încadrez, pentru că imaginea de care vorbesc e deja fumată.

E nevoie de un clișeu nou, cele aplicate și răsaplicate până acum trebuie să-și găsească sfârșitul. Eu sunt vocea mânioasă, resemnată și ironică a noii generații. Mă piș pe voalurile și cearcănele voastre, pe bătutul din gene și pe târâișul pe tocuri. Dacă aș fi Veronica Franco, aș purta bocanci și țoale de camuflaj.

Mă iubesc ca pe propria-mi jumătate, deși nimeni altcineva nu o face, mă văd poetică, vaporoasă, muză, deși nu trezesc în nimeni nicio pasiune, știu că sunt frumoasă, în timp ce toată lumea spune că sunt „bună”.

Ca să fiu sinceră, am niște trăsături interesante, dar nu ieșite din comun. Sunt suficient de slabă, dar nu fantomatică; am o constituție care aduce mai degrabă a film erotic decât a zână feerică. Am urechi ascuțite, ca de elf, și degete lungi, care ar fi putut fi „de pianistă”, așa cum îmi zicea bunica. De-a lungul vieții mele puțin trecute de două decenii, mi-am decorat corpul cu numeroase cicatrici. Am ales să schimb învelișul intact, biblic, pe unul întinat, dureros, ca o hartă a piraților pe care sunt trecute doar obstacolele și pe care X-ul nu se vede încă.

Lumea mea e plină de oameni nefericiți. Ceea ce e, desigur, un paradox, pentru că oamenii nu vor lângă ei oameni nefericiți, din vreun complex Darwinian, sau ceva de genul. Am citit pe un blog despre asta, de ce să mă cac pe mine… Ideea e că, cu cât ești mai nefericit, cu atât ești mai indezirabil și, cu cât ești mai indezirabil, cu atât ești mai nefericit. Oamenii te fac să te simți mizerabil ca, apoi, să aibă un motiv să îți refuze prezența. Una dintre dorințele pe care mi le-am pus de ziua mea a fost să călătoresc în trecut până în momentul Nefericirii Originare.

Serios? Vrei să-ți zic ce-o să găsești acolo?

Probleme cu dinții care cresc, cu laptele care nu mai vine din biberon, cu dinții care cad, cu mă-ta care nu te lasă să faci tumba de teamă să nu te rănești, cu mă-ta pe care o găsești moartă de beată pe covor, cu tac-tu care-și pune palma-n cur și pleacă. Probleme cu imbecilii cu care trebuie sa împarți aceeași cameră în fiecare zi și în legătură cu care, din cine-știe-ce motiv necunoscut, nu poți să înțelegi mai nimic.

Probleme cu singurătatea, cu „deceeisuntașașieusuntaltfelșieinumăplac”, cu mucosul de doișpe ani pe care ți-l fură o mucoasă care se dădea prietena ta. Probleme cu țigările. Probleme cu drogurile. Probleme cu alcoolul. Probleme cu bătăile. Amuzament. Lipsă. Cădere. Sex. Lipsă. Cădere. Nimic.

E aproape ridicol cum, pentru problemele din ce în ce mai mari pe care le ai, îți trebuie din ce în ce mai puține litere.

Cele mai multe litere le mănâncă „dragostea”. Numai cuvântul în sine și îți dai seama ca e pus acolo degeaba, că în spatele lui nu există nimic, că i s-a dat o definiție doar ca să te țină departe de rahaturile reale. O întreagă industrie care vinde progresiv doar ca noi să ne amăgim cu iluzia probabilității de a scăpa, într-o bună zi, de Nefericire. Doar că Nefericirea e starea de spirit. Nefericirea e strada împuțită pe care ieși în fiecare zi, coșul de gunoi care dă întotdeauna pe afară, mormanul ăla de trupuri inerte pe care l-ai lăsat în casa lui Gerry, nenorocita asta de zi de luni, anticoncepționalele care te fac să-ți cadă părul, oamenii bogați din jurul tău, anticoncepționalele pe care uiți să le iei, Jack care te-a părăsit, gândul că n-o să fii niciodată ca ei, o linie trasă prost, Eric care își mângâie iubita cu palmele lui netede și albe.

Nefericirea e în palmele lui Eric care te ating prea rar pe tine și prea des pe alta.

Nefericirea e Dragostea.

Iar Dragostea, chiar dacă ar exista, n-ar fi niciodată pentru tine.

CAPITOLUL II – RĂMĂȘIȚELE NOPȚII DINTRE ANI

Cred că alaltăieri a fost prima dată când Jim mi-a spus că sunt dementă.

Mi-l amintesc doar urlând la mine, cu o figură crispată, și trăgându-mă de blugi. Eram nervoasă pentru că aveam impresia că o să-mi rupă blugii, și mă costaseră aproape cât ultimul meu transfer. Cu lucrurile astea nu e de joacă. Jim e un tip destul de relaxat de obicei și nu se prea agită la tâmpeniile mele, dar cred că acum chiar am sărit calul.

Marjorie încerca să se îmbrace la loc, iar Cal era deja în drum spre ieșire. Rămăsese Christina, care se agăța de brațul meu, chiuind isteric și clătinându-se pe pantofii cu tocuri 12 pe care se lăuda că-i primise de la unul dintre clienții ei, un tip superbazat care cică începuse să-i facă și cadouri, pe lângă tariful obișnuit. Christina mănâncă mult rahat de obicei. Iar imitațiile alea de Manolo Blahnik sunt ultima chestie pe care ar face-o cadou un tip superbazat.

Mă pricep, pentru că și eu umblu cu același gen de tipi. De obicei, sunt mai căutată decât Christina. Nu de alta, dar un futai bun poți să găsești la o mie de curve, pe când ce am eu e mult mai rar de-atât. Nu imposibil de găsit, clar, dar mi-am făcut un nume în branșă și nu prea-i văd pe toți agaricii ăștia să renunțe la mine pentru cine știe ce rahat găsit pe drumuri, chiar dacă-i mai ieftin.

Sunt o grămadă de puștani care s-au prins cum stă treaba și au impresia că pot să facă și ei un ban. Aiurea. Mai ales de când au intrat legalele pe piață, totul trebuie testat și răstestat. Știu tipi care au crăpat de la marfă amestecată. Sursele mele sunt sigure și toată lumea știe asta. Sper, cel puțin – altfel, prima care o să crape o să fiu eu.

În general, mă laud că nu mi-e frică de prostiile astea, pentru că am văzut moartea de prea multe ori. Rahat. Bravadele de genul ăsta dau bine la o gagică singură înconjurată de lăbari. Adevărul e că am văzut-o de vreo două și că n-am simțit nimic. Ca orice altă bipedă infim conștientă, am o oarecare jenă când vine vorba de necunoscut. Asta când sunt suficient de trează ca să-mi permit să am jene.

Principala mea teamă e să nu fiu singură când testez capul de serie. În caz că încep să horcăi, măcar să fie cineva lângă mine care să-mi înfigă un cuțit în gât. N-am chef să mor penibil.

Pentru asta e bună Christina. Pe lângă specialitatea ei, felația, și faptul că poate să toace un bărbat de bani cât ai zice pește, sunt sigură că javra asta mi-ar înfige o lamă-n beregată fără să clipească, dacă ar fi cazul. Bănuiesc că ar face-o și dacă n-ar fi, de asta am cam ezitat când am lăsat-o să stea la mine. Cel puțin o perioadă, până strânge suficient cât să se lase de meserie și să-și ia ceva al ei. Sfârșitul perioadei ăleia ar fi venit de mult dacă n-ar sparge banii pe toate tâmpeniile.

Christina e ceea ce s-ar putea numi „curvă de lux”, dacă chestia asta ar avea vreo clasificare reală. Curve ordinare oricum se fac toate femeile între ele, mai pe față sau mai voalat, chiar dacă n-o sug neapărat pe bani.

Partea mișto e că mă simt ca și cum aș avea nevastă. Ea face menajul și mâncarea, în timp ce eu stau în vârful patului, cântăresc plicurile și răspund la telefoane, cu „Nip/Tuck” pe fundal. (Îmi place serialul ăla, mă bucură să văd că există oameni mai bolnavi ca mine). Pentru o persoană cu înclinații bisexuale, nici nu-i o fantezie așa rea. Nu-i ca și cum mă aștept să am vreodată vreun soț.

Când s-a mutat la mine, înțelegerea a fost clară: ea își ține gura și are grijă să nu dau colțul, iar eu îi mai găsesc clienți cu bani. Cine vrea droguri, de obicei vrea și futut, iar pe-asta n-or s-o obțină de la mine niciodată. Dacă fac sex doar când și cu cine vreau eu, îmi mai păstrez o ușoară urmă de impresie de autocontrol asupra propriei vieți, ceea ce mă ține departe de sinucidere. Cel puțin momentan.

22 iunie. Ce? Ba nu, e iarnă. Mai e până la 22 iunie. Și totuși…

Jim zbiera la mine ca un apucat. Mă simțeam departe de tot Universul, lumea se triplase ca volum și tot ce îmi doream era să văd dacă pot să merg pe pereți, ca break-dancer-ii.  Îi simțeam mâna Christinei pe talie ca și cum ar fi fost a mea, o a treia mână care-mi crescuse din abdomen și acum mă încolăcea, susținându-mă. Habar nu aveam ce piesă era, deși o mai auzisem de o grămadă de ori. Sânii Christinei se balansau în aer, sincronizându-se cu țopăielile ei pe masa pe care ne cățăraserăm, ca să facem nițel striptease,  pentru toată lumea din Khaos. Pe Marjorie și pe Cal nu-i mai vedeam.

Țin minte doar că, la ceva timp după, eram cu Jim pe podeaua clubului, iar un bodyguard venise să ne întrebe de sănătate. Ne certam destul de nasol, nu mai știu de ce, iar bodyguard-ul încerca să restabilească liniștea. Jim se chinuia să țină piept unei armate de indivizi care veniseră să mă-ntrebe cât costă ora, după ce mă văzuseră zburdând topless pe masă, iar eu le ziceam că nu-s curvă, doar vând droguri, în caz că-i interesează. Asta e, se mai întâmplă, mai ales când bagi prea mult.

M-am trezit abia ieri după amiază, cu o gleznă umflată și fiindu-mi îngrozitor de sete. Habar nu am cum dracu’ am ajuns acasă, presupun că Jim m-o fi cărat în vreun taxi, în care probabil am adormit sau am borât. Nu am de unde să știu, pentru că încă nu am vorbit cu el. Christina se cărase de mult – pe lângă faptul că e prostituată, mai e și studentă la Turism, și-mi amintesc vag că-mi spusese ceva de un grup de studiu la care trebuia neapărat să ajungă. Uneori îi admir ambiția asta, alteori mă gândesc că vrea doar să și-o tragă pe toate continentele. 22 iunie… M-am ridicat încet din pat, cu capul vâjâindu-mi. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat de Revelion, dar nimeni nu-mi răspundea la telefon. În momentul în care am auzit ecoul ultimului ton de apel, mi-am amintit și piesa din club, ca și cum mi-ar fi fost trasă din cotloanele minții cu un cârlig. Era „Happy New Year”, rahatul ăla optzecist pe care-l pun toți DJii la miezul nopții în lipsă de altceva. „Happy New Year, Happy New Year/ May we all have our hopes, our will to try/If we don’t we might as well lay down and die”. Ce glumă bună. Mă rog, până la urmă bănuiesc că au și boșorogii ăia meritele lor.

Am decis că am nevoie să aud, totuși, o voce familiară – asta mă ajută de obicei când simt că am belit-o grav, dar până și Eric părea să fi dispărut. Probabil își revenea după beția tradițională, în timp ce o încolăcea pe gagică-sa în pat.

Nici măcar nu pot să mi-l imaginez făcând asta, dat fiind faptul că habar nu am cum arată patul lui. Când ești amantă, trebuie să fii recunoscătoare că-ți este rezervat măcar apartamentul clandestin.

M-am dus șchiopătând până la un sertar din bucătărie, de unde am scos sticla de vodcă special păstrată pentru momente din astea, în care e musai să te dregi. Am tras aer în piept și am încercat să prind de picioare orice gând care ar fi putut avea legătură cu ce făcusem. Știam când ajunsesem în Khaos, chiar dacă puțin în ceață, fiindcă avusesem grijă să mă „pudrez” un pic înainte, ca să pot să suport marea aia de oameni beți care se bucurau pentru nimic. Dacă nu-i poți învinge, alătură-te lor – asta a zis-o cineva mai deștept decât mine și chiar dacă nu mai știu exact cine, cum aș fi putut să nu-i urmez sfatul?

Băusem un pic. Lui Jim îi venise ideea unui Flaming Lamborghini, porcăria aia de shot combinat care se bea cu paiul dintr-un turn de pahare în flăcări. Aveam impresia că mi-am ars genele sau ceva, pentru că m-am dus la baie și acolo… Blanc. Ba nu. 22 iunie… 

22 iunie.

Ziua când o să se termine tot.

M-am scuturat mecanic, dorindu-mi să nu-mi fi dorit să-mi amintesc.

La baie m-am întâlnit cu Kim, o scârboasă arogantă din anturajul lui Eric, care m-a întrebat pe un ton nonșalant, de conversație de complezență, dacă vin la nuntă. „Ce nuntă?”, aș fi întrebat-o eu, încercând să-mi conțin tremurul din voce în timp ce-mi plimbam ușor peria rimelului pe gene. „A lui Eric. N-ai auzit? S-a logodit. Nunta e pe…”

22 iunie.

Kim mi-o făcuse intenționat. Știa de mine și de Eric. Toată lumea știe. Uneori mă gândesc că până și grăsana aia a lui știe, doar că e atât de disperată să nu-i putrezească ovarele până apucă să toarne un plod încât acceptă situația strângând din dinți și întorcându-se pe partea cealaltă în pat. Cel puțin asta bănuiesc, eu și Eric nu vorbim niciodată despre ea. Aparent, eu și Eric nu vorbim niciodată despre nimic care să conteze. Așa cum nu vorbim niciodată nici despre mine.

Cu sticla de vodcă în mână, am început să-mi amintesc fragmente din ce urmase, însă prea difuze, prea ciudate ca să le pot lega unul de celălalt. Ciudat cum doar prezența alcoolului poate reînvia lucruri uitate, petrecute tot sub influența lui. Marjorie… Doamne, ce-i făcusem lui Marjorie?

Destul! Nu poți să te gândești la asta acum. O să te gândești la asta altă dată. 

Am pus sticla la loc, fără să mă ating de ea. Am luat în schimb un gât de apă stătută și m-am aruncat înapoi în pat.

Aveam să dorm până uitam chiar și frânturile pe care mi le mai aminteam din ce se întâmplase.

CAPITOLUL III – ATÂT DE FRUMOASĂ, ATÂT DE DISPENSABILĂ

Marjorie și Cal sunt doi fraieri cu care m-am împrietenit prin intermediul lui Jim cu vreun an în urmă. Lor le place că sunt detașată, amuzantă și cool, iar mie îmi place că sunt singurele mele cunoștințe normale. Suntem unii pentru alții păpușa Barbie și câinele pe care nu l-am avut în copilărie.

De Revelion, când am forțat-o pe Marjorie să se dezbrace în club și să se urce pe masă cu mine și Christina, Cal s-a enervat atât de tare, încât a încercat s-o convingă pe Marjorie să nu mai umble cu mine. Dar, pentru că prima dată-n viață o fată își dorește o păpușă Barbie, nu un soț, Cal s-a lăsat până la urmă păcălit să-mi mai dea o șansă.

Amândoi cred că sunt model. De fapt, mai toate cunoștințele mele cred că sunt model. Nu că ar fi prea departe de adevăr, nu ai cum să supraviețuiești în branșa asta dacă nu te învârți și printre niște fătuce prea disperate să slăbească peste noapte, prea complexate ca să se poată suporta sau prea chinuite de standardele societății moderne ca să nu aibă nevoie de un mic „ajutor”.

Sunt ceea ce se numește „model de studio”, iar din treaba asta n-ai cum să faci prea mulți bani. Adevăratele modele își fâțâie cururile stoarse de Regenon și Xenical pe podiumuri, cu toate că au învățat cum se pronunță „Versace” alaltăieri și țopăie dintr-un avion în altul, chiar dacă abia au reușit să traverseze strada fără să le țină nimeni de mână. Frumusețea și inteligența nu fac casă bună. Sperie cam 90% dintre bărbații disponibili. Ceilalți 10% sunt ei înșiși suficient de frumoși și de inteligenți ca să-și fi dat seama până acum că n-au de ce să se lege la cap.

Iar eu… Sunt prea dereglată ca să suport să mă prefac imbecilă și prea puțin ambițioasă ca să îndur chinurile subponderabilității. Mă duce capul suficient cât să fac rost de bani și altfel, iar cu faima…ei bine, la asta lucrez acum.

Christina e singura care știe adevărul, așa cum și eu sunt singura care-l știe despre ea. Nici măcar n-a fost cazul să pecetluim oficial secretul, persoanele care se ocupă cu astfel de lucruri se înțeleg tacit. Pentru eventualitatea în care s-ar gândi să mă dea în gât, i-am lipit cu bandă adezivă niște marfă pe interiorul noptierei. Nu de alta, dar m-am obișnuit atât de mult cu ea pe post de colegă de apartament, încât n-aș lăsa o celulă să ne despartă.

Jack mă făcuse să mă las pentru o vreme, iar când m-am reapucat m-am gândit că n-am de ce să provoc o ceartă. Consider că liniștea e unul dintre cele mai importante aspecte ale unei relații. În plus, el ar fi renunțat la mine mai ușor decât aș fi abandonat eu din nou afacerile. După cum a și făcut-o, de altfel, dar asta e altă poveste.

Lui Eric nu m-aș îndura să-i spun vreodată și, oricum, îi pasă prea puțin de mine ca să afle de unul singur. Tot ce va ști el vreodată despre mine e că mă droghez doar cu alcool și cu tutun, îmi câștig în totalitate existența din modelling și nu mă interesează decât să ne facem de cap împreună, până se însoară. Toate lucrurile astea sunt groaznic de departe de adevăr.

Am devenit model total accidental. Eram o minoră subnutrită, rasă în cap și îndopată de „cireșele”, stereotipul perfect pentru astfel de activități, așa că totul a fost o chestiune de timp și nici n-a trebuit să fac vreun efort. Când s-a pus problema de făcut eforturi și compromisuri am dat bir cu fugiții, iar când m-am întors îmi trecuse vremea. Tot ce mai puteam să fac ca să salvez ceva din timpul irosit în domeniul ăsta e ceea ce fac și acum.

Cele mai populare chestii pe care le consumă gagicile astea sunt amfetamina și cocaina. De-aia par așa lipsite de griji tot timpul. Una sau două mai scapă periodic și pe hero, dar astea sunt excepții, slabe de înger, care n-ar fi rezistat oricum în modelling, chiar dacă nu și-ar fi semnat ieșirea cu o seringă. Majoritatea își fac cumpărăturile de țoale în Milano și pe cele de prafuri de la mine. Iar cele care n-o fac, au iubiți care iau de la mine. Una era s-o prindă pe Christina sugându-i-o amorezului ei, într-un separeu din Vaultage. De atunci, Christina face doar vizite la domiciliu. A zis că n-are nevoie de scandaluri de-astea publice care să-i afecteze profitul. Fată deșteaptă, ce pot să zic.

Adevărul e că nu prea ai cum să stai la dispoziția tuturor cretinilor cu zâmbetul pe buze, să fii un umeraș cu picioare și să ai cu 20 de kilograme sub greutatea ta normală fără să mai tragi câte ceva. Dietele sunt pentru masochiști, iar sala de fitness – pentru demodați. Chirurgia plastică e și ea bună, dar nu te ajută să reziști presiunii de a fi atât de frumoasă și totuși, atât de dispensabilă. Aici intervin eu.

Primul fotomodel căruia i-am vândut era o puștoaică de origine rusă, care tocmai ce fusese făcută pachet de un scouter super-șmecher și trimisă spre faimă, bani și labilitate psihică. Oksana era una dintre cele mai naive fete pe care le-am văzut să intre în business-ul ăsta. Corect, majoritatea modelelor sunt proaste făcute grămadă, dar ea avea un soi de inocență aparte, un fel de imaturitate dulce care te făcea să zâmbești de fiecare dată când o vedeai minunându-se de absolut tot ce o înconjura. Habar nu avea că era frumoasă și, dacă n-ar fi fost reperată, cel mai probabil ar fi ajuns croitoreasă sau vânzătoare în magazinul maică-sii.

Mi-a zis, într-o pauză de la un shoot la care lucram împreună, că ar vrea și ea „chestie din aia, de care vrea toată lumea”, ca și cum ar fi căutat gumă de mestecat. Pentru o secundă, mi-a fost chiar milă. Mi-a venit să-i spun să uite de asta, să se întoarcă dracului la mă-sa acasă, să facă mâncare și să fete plozi și să fie normală, pe cât de normală putea ea. Mi-a venit să o urc de mână în primul taxi, să șterg cu mâneca boiala aia oribilă care-i îndoia trăsăturile curate, de fată de 15 ani, și să o trimit departe, să fie fericită, fericită și săracă până la adânci bătrâneți.

Dar afacerile sunt afaceri, iar eu n-aș putea să-mi dau cu firma-n cap în halul ăsta niciodată. Plus că nu-mi strica deloc să-mi fac intrarea în domeniu, având în vedere că, la momentul respectiv, toate gagicile luau de la un tip căruia i se spunea Fred – un rahat cu ochi care își trăgea din gram și mirosea tot timpul a farmacie. N-ar fi fost rău să se audă de ceva marfă curată, și n-ar fi fost răi niște bani în plus.

I-am zâmbit și i-am recomandat niște cox. I-am zis, ca de obicei, că prima linie e gratis, „doar ca să vadă dacă-i place”. I-am înfipt bancnota în nară și am apăsat-o cu degetele pe cealaltă. Oksana a inspirat adânc, ceea ce a făcut-o să tușească câteva minute bune. I-am mai făcut o linie, explicându-i că e bine să tragă încet, să lase praful să-i curgă prin sânge.

Peste câteva luni, nasul a început să-i sângereze în timpul unei ședințe foto. Toată lumea a pus asta pe seama oboselii și a unei potențiale insolații, dar toată lumea știa despre ce era vorba de fapt. Micuța Oksana devenise viitor pacient pentru clinicile de reabilitare. Iar eu aveam deja câteva cliente noi.

CAPITOLUL IV – DUREREA. VINA.

Sunt curioasă dacă durerea sufletească se poate descrie în vreun fel, în termeni medicali. Când eram mică, o prietenă m-a întrebat cum se simte atunci când suferi. Țin minte cu exactitate că i-am răspuns că e ca și cum ai avea un bolovan imens în piept și ai impresia că, cu fiecare oftat, greutatea lui mai scade dar, de fapt, imediat ce ai terminat expirația, îți dai seama că e tot acolo.

Suferința mea e un telefon pe care îl aud constant cum nu sună. Niște brațe în care nu mă aflu. O  respirație pe care nu o aud. Un ceai a care nu miroase. Niște papuci care nu se poartă. Un tricou care nu se îmbracă. Niște bătăi în ușă care nu există.

Mă tot întreb de ce cel mai nepotrivit bărbat din lume e exact bărbatul vieții mele. Bolovanul ia proporții, oricât de mult m-aș chinui să îl diminuez prin muzică proastă și seriale siropoase revăzute. Îmi analizez metaforele irosite, cândva, pe Jack. Cartea mea o să se vândă cu siguranță. Ce e mai amuzant decât să faci mișto de trăirile unei puștoaice sfertodocte care face pe interesanta pentru că a părăsit-o iubitul cu douăzeci de ani mai mare decât ea, după care s-a îndrăgostit de altul, logodit?

Mă imaginez într-un tablou de familie. Am doi copii cu Jack și el e fericit în mica noastră cutie de chibrituri upper middle-class mobilată parțial cu Ikea, bibelouri jenante primite de la mă-sa și obiecte cu imagini din desene animate primite de la mama. Am înlocuit K-ul și X-ul cu Xanax și Valium.  Sânii îmi atârnă, fundul la fel. Mă vopsesc o dată la două luni, ca să împut casa cu amoniac cât mai rar. Jack salivează după vecina de dedesubt, care nu e nici pe sfert la fel de bună cum eram eu înainte. Ea merge pe la castinguri, ca să se facă model, eu îmi scuip fierea cu spumă gastrică în WC.

Văd cluburi doar în reportajele TV și mi-e groază de momentul în care o să-mi crească copiii. Mi-aș vinde rinichii pe juma’ de morfină, în schimb mai dau din când în când de câte-o bilă de Stilnox. Jack zace în fața televizorului, plănuind urmatoarea ieșire la pescuit cu prietenii lui. Eu stau în bucătărie și fumez o țigară, așteptând să se coacă antricotul din cuptor. Sau ceva de genul. Habar n-am dacă antricoatele se coc.

Mama e deja Bunica. Mi-a predat mie titlul onorific pe care îl târăsc ca pe o durere de coloană. Am, pentru prima dată în viață, dreptul să urlu „Nu ai voie!”. Sunt cineva.

Visez la Eric, cum se lăfăie cu o gagică bronzată care îi face oral la comandă și îi dansează în poală, în timp ce nevastă-sa, probabil, are aceeași soartă ca mine. Realizez că am ales. Îl invidiez că el a ales să nu aleagă. Mă plâng de un deget sângerând în urma pedichiurii prost făcute. Jack nu mă aude. Unul dintre copii mă calcă exact pe degetul ăla. Urlu. Nu din cauza degetului.

Să fii femeie înseamnă să fii ori curvă, ori nevastă. Mă felicit pentru locul în care sunt. Alternativa la realitate e singura care mă ține departe de ambele, iar cultul falsei frumuseți joacă un rol tare important în asta. Mă amăgesc că e păcat de înzestrarea mea ca s-o risipesc într-o oală cu ciorbă sau în niște scutece murdare. De fapt, mă tem că fără ambalaj, n-aș mai valora nimic.

Societatea ne împinge spre un anumit lucru arătându-ne, în același timp, cât de rău vom ajunge dacă-l facem. Nici nu se străduiește să camufleze groapa de nisip mișcător măcar cu o umbreluță viu colorată și totuși, din ce în ce mai mulți, cad în ea. E ca în „Idiocracy”: un pod din care lipsește mijlocul și zeci de mașini care se prăbușesc, pe rând, de pe el. Mai concret: imbecilule, nu-ți dai seama că dacă tot cad alții ca tine încă de la începuturile istoriei de pe pod, ideea e să faci o întoarcere din trei mișcări și să te cari dracului de acolo?

Am două teorii legate de asta. Voi începe cu cea optimistă: cred că oamenii se simt, fiecare în felul lui, speciali. Cred că toți se gândesc că EI vor fi cei care vor ucide monstrul din Loch Ness, că EI vor eradica foametea din lumea a treia, că EI se vor întoarce din Triunghiul Bermudelor. Că EI vor avea o căsnicie fericită, fără angoase, țipete, sufocare, plictiseală, frustrări. „EU o să sar cu mașina peste prăpastia din mijlocul podului și o să ajung pe partea cealaltă!”.

E minunat să ai năzuințe atât de înalte, mă gândesc, să lupți pentru lucrurile în care crezi, să ai încredere în forțele proprii și să vrei să-ți depășești condiția mizeră, de om născut să ruleze în același zbucium, dar nu vezi, biet idiot, că partea cealaltă a podului nu există?

Teoria pesimistă e că n-avem habar pe ce lume trăim. Gata, am zis-o! Suntem niște biete râme chioare și surde, prea prinse în amarul lor de zi cu zi, prea chinuite de absența unui lucru pe care-l cunosc doar ancestral. Automatismul este singura consistență, singura certitudine.

Ne învârtim fără cap într-o lume ale cărei convenții nu rămân numai necontestate, dar sunt, fără drept de apel, necântărite. Tu, ăsta care mă citești, care mi-ai cumpărat cartea în speranța că o să dai peste vreo capodoperă, când te-ai întrebat ultima oară de ce faci ce faci?

Cine rahat te-a pus să termini școala în loc să fi fugit cu circul? Să alegi economia în loc de psihiatrie? Să-ți pierzi virginitatea la 22 de ani în loc s-o fi făcut la 14 sau la 41? Să te însori cu o imbecilă care-ți caută prin buzunare și prin telefonul mobil și-ți afumă friptura în loc să ți-o lase în sânge?

Cine te pune să continui, să cari, să sapi, să discuți, să dezbați, să combați, să alergi, să răspunzi, să aplanezi, să cerți, să minți, să înjuri, să înșeli, să cauți, să rezolvi, să definești, să exemplifici, să marginalizezi, să abandonezi, să amâni, să planifici, să te încadrezi, să amenajezi, să încerci?

Cine? Părinții, societatea, convențiile, lumea, vecinii, colegii, nevasta, copiii, profesorii. Întotdeauna sunt ceilalți de vină, nu tu. Mai spune-mi o dată, cine? Prietenii, neamurile, șefii, supervizorii, dumnezeu, primarul, poliția, administrația blocului, comunitatea religioasă sau a școlii generale numărul 5. Nu tu. Niciodată tu.

Vina e un atribut incomod și tocmai asta ne face să vrem s-o aruncăm cât mai mult, ca pe o minge de baschet care frige. Nu-i vina mea că am luat decizii greșite, că m-am grăbit, că mi-am futut existența făcând ce face toată lumea, că mi-a fost frică și rușine să-mi doresc altceva. E vina ta! Coș!

Uneori, am o viziune asupra lumii de apoi. Îmi imaginez cohorte de oameni adunați într-o hală imensă, cu un dumnezeu ipotetic pe post de orator. „Dobitocilor, absolut tot ce ați făcut a fost GREȘIT! Încrâncenarea voastră de a vă păstra bietele dogme inventate tot de voi, crimele făcute în numele lor, goana după posibile adevăruri, segregarea rasială și sexuală, sistemul de reguli, lupta continuă, superstițiile, ideile despre supranatural, tot, absolut tot a fost greșit!”. Într-un fel, sunt sigură că așa se va întâmpla. Niciun dumnezeu n-ar putea fi atât de idiot încât să permită vreo situație în care să poată fi aruncată asupra lui, în mod legitim, VINA.

Încearcă să te gândești, doar pentru un moment, la probabilitatea ca toate lucrurile pe care le cunoști, toate orânduielile astea tocite, toate firele de paie aranjate metodic la locul lor să fie, conform ordinii universale, complet greșite. Cum ar fi ca tot ceea ce credeai că e corect și „așa trebuie făcut” să fie, de fapt, o mare amăgire? Cum ar fi să te trezești aflând că singura ta misiune în viață nu era să te aliniezi unor născoceli pe nume „norme”, ci doar să fii cu adevărat fericit?

Probabil devastator. Nu pentru că ți-ai ratat unica șansă la împlinire spirituală. Ci pentru că ți-a părut rău că n-ai fi putut să fii tu, cel adevărat, decât după ce ai aflat că ai fi avut voie.

CAPITOLUL V de la VINERI

– Ei, pe dracu! Cum să nu ieși din casă vinerea? Hai, termină cu prostiile și îmbracă-te!

Vocea lui Jim suna destul de convingător.

Mănânc rahat.

Vocea lui Jim suna monoton, ca întotdeauna. Vocea din mintea mea suna convingător. Vocea aia care se trezește la viață de cum începe să cadă întunericul, de cum sună telefonul, de cum primesc primul mesaj care mă întreabă ce fac. Ce să fac, caut un prilej să mă fac țăndări, se pare că azi ești tu ăla. Tu ce faci?

A doua zi urma să am un eveniment important pentru ambele mele afaceri, primul de pe anul ăsta. Ceva lansare a unui produs cosmetic pentru snobi, unde toate modelele agenției mele trebuiau să fie prezente, inclusiv eu. Diferența e că ele urmau să-și aducă poșetele Fendi, iar eu, plicuri cu care să le umplu. În orice caz, absența mea nici nu intra în discuție.

Am cumpănit o secundă înainte să hotărăsc. Poate dacă mă văd cu Jim și stau doar puțin. Poate dacă nu prind iar răsăritul. Poate dacă sunt atentă la cât beau. Poate dacă nu iau nimic. Poate, poate, poate.

Iar mănânc rahat.

Amândouă știm că o să ieși, chiar dacă n-ar trebui, că o să bei, chiar dacă n-ar trebui și că ești în pericol să întârzii sau chiar să nu mai ajungi mâine, chiar dacă n-ar trebui. Te ține să stai în casă? Să faci și tu lucrurile ca un om normal, măcar o dată? Zi, te ține?

În lumea mea, să lipsești din oraș într-o seară de weekend e aproape similar cu a avea o absență la școală. Aviditatea cu care devorăm fiecare minut de gălăgie, regretul pe care-l avem dacă suntem țintuiți în pat de vreo boală și nu ne putem mișca, atenția cu care ne verificăm buclele și reverele ca să fim siguri că totul e perfect – toate astea ne-au făcut să depășim de mult nivelul de simpli consumatori de viață de noapte. Acum suntem angajații ei. Cu mica precizare că salariul curge invers.

Nu. Nu mă ține.

Tu măcar realizezi că te-ai scufundat atât de tare în rahat încât ai toate șansele să nu mai ieși de-acolo? Că e doar o chestiune de timp până când o să și sari de pe pervazul ăla pe care-ți fumezi prima țigară de dimineață? Hai, lasă placa de păr deoparte, pune-ți pijamalele, ai mai văzut filmul ăsta de o mie de ori, ce crezi c-o să se întâmple?

TACI!

O să-mi greșesc machiajul din cauza ta. Ai idee cât de greu se reface dermatograful?

M-am întâlnit cu Jim pe la 11 în Mammouth. Era îmbrăcat, ca de obicei, cu o cămașă în carouri, cu mânecă scurtă, și niște blugi ușor lălâi. M-a pupat pe ambii obraji și a zăbovit o secundă cu privirea în decolteul meu. Jim e genul de tip cu care nu m-aș fute niciodată. Chiar dacă am făcut-o deja.

Uneori mă simt datoare să le ofer prietenilor mei o amintire plăcută, cu care să se poată mândri peste ani. Și eu, și el știm că sunt cea mai mișto piesă pe care o s-o aibă vreodată. Cred că asta se numește „codependență”, în termeni clinici. Probabil că atunci când o să accept faptul că am nevoie de un terapeut, o să aflu.

Am intrat doar cât să ne luăm o bere și un shot de încălzire, apoi am ieșit și ne-am sprijinit de zid ca să fumăm o țigară. O grămadă de studenți gălăgioși se îmbulzeau în club, cu ochii pe telefoane, bucuroși că o să mai prindă oferta Happy Hour de până în miezul nopții. 1+1 gratis la toate băuturile pe bază de vodcă. În cealaltă lume a mea, așa ceva ar suna a sacrilegiu.

E chiar amuzant baletul ăsta al meu pe muchia dintre două extreme. Pe de o parte, Jim și ai lui, baruri ieftine pentru copii care trăiesc din burse sau din joburi part-time, WC-uri cu dozatoare de prezervative, țoale și adidași la reducere. Pe cealaltă parte, candelabre și șampanie Cristal, botox, mănuși, dantele și spermă. Khaos și Mammouth versus Vaultage și Caprice. Diferențele țin doar de prețul scris pe etichetă, intenția e aceeași. Când te prăvălești dimineața aproape de comă dintr-un club, contează din ce piele îți sunt făcuți pantofii?

Ne-am stins țigările de perete și ne-am îndemnat din cap să intrăm. Am dat ultimii stropi de bere pe gât și am trântit sticlele pe tejghea. Întotdeauna facem așa, ca să ne ia de cap mai repede. Lui Jim îi convine, încă stă pe banii maică-sii și e bucuros când se îmbată fără să cheltuie prea mult. I-aș face cinste, dar nu vreau să înceapă să-și pună întrebări.

Am coborât la subsol, împingându-ne în mulțime. M-am salutat din priviri cu DJ-ul și cu încă câțiva oameni. O grasă roșcată, care insistă să se îmbrace mereu în colanți, spre fericirea prietenelor ei mediocre care doar prin comparație cu ea pot să pară frumoase. Un tip înalt ca un plop, cu cămașă în carouri mici și albastre, evident stânjenit de atmosfera relaxată, dar venit aici probabil ca să nu moară virgin. Sau măcar să încerce. Un rocker scund și chel în față, dar cu pletele rămase pe spate, care vine pe-aici doar pentru că sunt femeile o idee mai puțin nasoale decât în cârciumile de metal. Știu asta pentru că Jack e deținătorul celei mai mari cârciumi de metal din oraș. De altfel, așa ne-am și cunoscut.

Aveam aproape 17 ani când am fugit prima dată de acasă. Doar ce devenisem model, printr-un fotograf care insistase să-mi facă niște poze într-un club. Ieșeam și atunci destul de des, iar tipul m-a remarcat și s-a băgat în seamă cu mine. L-am lăsat să-mi tragă niște portrete, fiindcă pe vremea aia eram destul de des pe „cireșele” și, deci, eram extrem de prietenoasă cu toată lumea. Ulterior am aflat că fotograful a adăugat cadrele cu mine la portofoliul pe care l-a și prezentat unei agenții de modele, iar ei au fost interesați de mine și de „expresivitatea mea”. Probabil că a fost bine că eram rasă în cap atunci și asta mi-a accentuat trăsăturile, altfel n-aș mai fi fost aici. M-aș rade și acum în cap, dar mă tem că aș ieși prea tare în evidență și atunci cealaltă afacere a mea ar avea de suferit.

Când am aflat că trebuie să mă supun anumitor rigori ca să pot să fiu model cu acte-n regulă, am fugit unde-am văzut cu ochii. Pe vremea aia nu-mi dădeam seama că pot să fiu și doamna, și vagabondul, așa că am ales instinctiv să mă îndepărtez de oamenii care-mi spuneau că trebuie să dorm în patul meu noaptea ca să pot să lucrez a doua zi în zori. „Rahat,” îmi ziceam, „cui îi trebuie atâția bani, n-am ce face cu ei, vreau să mă distrez, fericirea nu stă în bani oricum, n-am nevoie de zdrențele lor scumpe, o să-mi trăiesc viața la maximum, așa cum îmi place mie, așa cum trebuie să fie, nu de asta m-am născut, ca să fiu fericită?”.

Mi-aș dori să mai fiu fetița aia rasă-n cap, căreia începea să-i mijească părul brunet și care abia aștepta să-i înceapă fericirea.

Acum sunt altcineva.

Acum nu mai am nici măcar părul meu brunet.

Când a aflat că urma să dau cu piciorul unei „asemenea șanse”, maică-mea a făcut o criză de nervi care m-a avântat în primul tren spre mare. Așa l-am cunoscut pe Jack – doar ce-și deschisese un băruleț pe plajă care nu-i aducea cine știe ce venituri, dar care îi ținea mintea ocupată și-l ajuta să treacă peste faptul că nevastă-sa doar ce fugise cu altul.

Planul meu era să supraviețuiesc cât puteam din banii primiți pe cele două contracte pe care apucasem să le închei la agenție și apoi să-mi găsesc ceva de muncă. Prima parte m-a ținut cam două săptămâni. Apoi am intrat cu bagajele în mână în barul lui Jack, singurul în care fusesem, de altfel, și l-am întrebat dacă nu vrea să mă angajeze. O fi fost nevoia lui de ajutor cu barul, o fi fost faptul că făcuserăm deja sex de vreo trei ori… Sau poate faptul că pe fundal se auzea Metallica – „Wherever I May Roam”. Cert e că m-a angajat ca barmaniță și așa a început povestea noastră. Chiar dacă, în punctul ăla, nu știa că sunt încă minoră.

Cineva mă atinge pe umăr și îmi dau seama că stau de vreo jumătate de oră pe scaun, fixându-mă în oglinda din spatele barului, dar fără să mă văd. Mă întorc și observ un individ care-mi pare familiar cu o gașcă în spate, din care recunosc câteva figuri. Habar n-am de unde-i știu pe ăștia. Viețuitoarele de noapte au un obicei straniu de a lega prietenii. Până și pe Jim îmi amintesc vag cum l-am cunoscut. Știu că eram tot într-un bar și am intrat în vorbă pentru că eram singurii oameni singuri de la tejghea. Plus că, să fim serioși, la cum arată chiar nu am crezut vreo secundă că-și face idei să mă agațe. Deși am aflat ulterior că asta era în mintea lui.

Ca să ne înțelegem: Jim e aproape de două ori mai slab decât mine și arată ca un tocilar, cu ochelari și coșuri. Singurele care-l mai salvează sunt pletele și țoalele mai rock pe care s-a prins că e bine să le poarte, ca să nu rămână un ratat complet tot restul vieții lui. Îl iubesc pentru cât e de normal, de sincer, de timorat. El mă iubește, punct. Momentan ne înțelegem.

Îmi amintesc cine e tipul care încearcă să lege o discuție cu mine, îl știu de mult, așa că accept să ies cu el la o țigară, în speranța că o să dau și de Jim, care îmi spusese că iese să fumeze, dar nu mai venise înapoi.

În fața clubului doar ce se pornea un scandal, așa că am încercat să-mi fac loc pe lângă bodyguarzi și să merg vizavi, dar zgomotul făcut de ghetele mele pe asfalt m-a făcut să mă opresc. Călcasem pe o pereche zdrelită de ochelari. M-am ridicat pe vârfuri și mi-am întins gâtul peste umerii persoanelor care formaseră un cordon în jurul unui om întins pe jos. Am văzut doar colțul unei cămăși în carouri și câteva șuvițe de păr lung, șaten, răsfirate printre stropi de sânge, dar mi-a fost de ajuns. M-am împins cu putere în față, însă un bodyguard m-a îmbrâncit și m-am lovit cu tâmpla de peretele clubului din stânga, apoi am căzut.

Printre picioarele curioșilor și ale celor câțiva agenți de poliție care doar ce ajunseseră la locul faptei vedeam o pereche de ochi verzi care se mișcau dezordonat. Mă gândeam că Arthur o să mă omoare pentru ceea ce speram să fie doar un cucui pe tâmplă. Apoi mi-am dat seama că am probleme mai mari de rezolvat până atunci. Tot ce îmi doream era să nu fie nevoie de spitalizare.

Nu pentru mine, firește. Mi-am luat-o în viața asta de zeci de ori mai nasol.

Ci pentru că omul care zăcea întins în fața clubului, cu părul răvășit, dezorientat și semiconștient, era Jim.

*********

ACESTE CAPITOLE FAC PARTE DIN PRIMA MEA CARTE. LE VOI PUBLICA PE PRIMELE AICI, GRATUIT, IAR APOI CONTINUAREA VA PUTEA FI CITITĂ DOAR DE CEI CARE AU UN ABONAMENT ACTIV AICI.

DACĂ VREI SĂ CITEȘTI CONTINUAREA CĂRȚII, DACĂ ÎȚI PLACE CE SCRIU PE SITE ȘI PE CONTUL MEU DE FACEBOOK ȘI/SAU DACĂ VREI SĂ ÎMI VEZI GALERIILE FOTO NUD, INTRĂ AICI ȘI CONTRIBUIE CU 5$ (22 LEI) PE LUNĂ, CA EU SĂ ÎȚI POT OFERI ÎN CONTINUARE LUCRURILE CARE ÎȚI PLAC.

#SUPPORTIVANNA #CRESTEMIMPREUNA

 

Fotografie de Alex Chelba

0

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *