Foto: Alexandra Crisbășan

Prima mea experiență de „nud în afara propriei case” (exceptându-le pe alea jenante gen botez sau clasicele momente Kodak în care mă lăsau părinții să alerg în curul gol pe plajă, că „uite ce adorabilă eeeee!!!”. Umm. Not.) a fost în urmă cu câțiva ani buni, când am început să-mi mai deschid creierul și am constatat că să fii model și actriță înseamnă să fii în stare să lucrezi cu propriul corp, fie el gol sau acoperit. Am pozat pentru mulți fotografi și am descoperit că ADOR să fac asta, că mă simt bine în pielea mea și că trebuie neapărat să explorez și celelalte laturi ale lucrului fără haine.

Acum vreo jumătate de an am jucat pentru prima dată nud. A fost genial! Să străbați o cameră plină-ochi cu oameni care se holbează la tine și tu să fii complet dezbrăcat sună a coșmar pentru majoritatea oamenilor. Pentru mine a fost fix senzația aia de eliberare deplină, de expunere totală, punctul ăla în care am zis „fuck it! Așa sunt, așa stau lucrurile, ori îți convine, ori te cari!”. Chestia asta se întâmplă în continuare, la teatrul În Culise, așa că dacă vreți să vedeți despre ce vorbesc vă aștept la „Scrisori către Rita”.

Acum vreo lună, Cristian Crisbășan m-a invitat la festivalul „Vama sub Lumini de Oscar”, să pun muzică nud, pe plajă, în cadrul workshopului lui de fotografie. Nu m-am gândit nicio secundă să refuz, și bine am făcut, pentru că experiența asta le-a depășit ca intensitate pe toate celelalte la un loc! Bine, a fost mișto și că am avut libertate deplină din punct de vedere muzical și am compus un set care m-a reprezentat 100% – probabil că dacă ar fi trebuit să mă prefac că-mi place „Are You Gonna be My Girl” și alte mizerii pe care sunt obligată să le pun ca să se zbânțuie babuinul de rând, să zicem că n-ar fi fost chiar la fel…

Foto: Cristian Oprescu Herman

În plus, am avut un întreg „podium” la Acolo Bar doar pentru mine, pe care am putut să mă plimb, să dansez, să dau din cap, să mă manifest exact așa cum am simțit (oh, Dumnezeule, ce bine ar fi dacă ar exista mai multe cluburi cu scenă pe aici și spațiul destinat DJ-ului n-ar fi în majoritatea locurilor doar un biet pupitru înghesuit în care să-ți dai coate în gură singur).

De asemenea, m-a întrebat foarte multă lume cum m-am simțit cu o armată de fotografi țintă pe mine. Păi, cum să mă simt? Sub lumini de Oscar, evident! Yeah, baby, I’m a rockstar…

Foto: Alexandra Crisbășan

Oricât de benefică ar fi fost experiența asta pentru mine, oricât de mult mă bucur că am făcut asta și oricât m-au încântat (și m-au flatat, recunosc) aprecierile celorlalți, începând cu organizatorii festivalului, fotografii participanți și clienții de la Acolo Bar și terminând cu oamenii random, de pe net, care au auzit de performance și mi-au zis pur și simplu „băi, foarte tare!”, au existat (în mod evident, de altfel) și reacții negative. Multe. Enervat de multe pentru secolul 21, pentru o societate „modernă”, pentru cât de deschiși și de liberi ne lăudăm că suntem. Și înainte să sar cu parul și să le spun respectivilor că sunt imbecili, vreau să vorbesc despre asta.

Foto: Cristian Oprescu Herman

Pentru că e inacceptabil să mai considerăm un corp gol o rușine. E inacceptabil să dăm din cap pe „Jos Cenzura” ca să ne-o ardem cool și dup-aia să aruncăm cu pietre pentru că o femeie a ales să se dezbrace în public. E inacceptabil să ostracizăm oamenii pentru niște lucruri atât de firești și să ne punem mâna la ochi când vedem o pereche de sâni sau un organ genital, cutremurându-ne și roșind, de parcă am vedea o anomalie. E inacceptabil (așa cum bine spunea Cristian) să considerăm acceptabilă prezența fotografiilor cu victime de război pe internet și la știri, dar când vedem un om nud să urlăm oripilați.

E inadmisibil ca după secole de evoluție intelectuală și socială să se mai pună semnul egal între nuditate și prostituție. Între nuditate și sexualitate. Între nuditate și rușine. 

Foto: Bogdan Iacob

În urma acestei acțiuni, care a fost anunțată public, s-a speculat că am făcut-o pentru bani, pentru atenție, ca să fiu remarcată, ca să ajung la Capatos. Oameni buni, nu mă justific în fața nimănui, și dacă ar fi fost așa tot problema mea și dreptul meu ar fi fost, ca stăpână deplină asupra corpului și faptelor mele, dar singurul lucru care mă sperie, sau nu, mă îngrozește!, este meschinăria din spatele acestor idei. E tragic de-a dreptul că absolut orice se cuantifică în bani sau scopuri ascunse, e incredibil de trist că dacă aș spune că am făcut-o moca, de plăcere, aș fi considerată proastă… În fine…

Țin să-i mulțumesc încă o dată lui Cristian pentru invitație și pentru că e un om extraordinar, pe care mă bucur că am avut onoarea să-l cunosc! De asemenea, le mulțumesc organizatorilor, fotografilor, tuturor oamenilor faini alături de care mi-am petrecut cele câteva zile în Vamă și pe care le-aș repeta oricând 🙂

Închei cu o piesă pe care am și postat-o cu câteva zile înainte de festival, care a făcut parte din setul meu și care mă reprezintă în totalitate – because I heard I don’t belong in this game, still you hold your hands in the air screaming my name… 

Yours truly,

Comments

comments