Traficantul de droguri din fața porții mele

Trag adânc din țigară și îl privesc fix. Îmi întoarce privirea și rânjește. Are o față lungă, gălbejită, nasul mare, trăsături de arab, chiar dacă tenul îi e deschis la culoare. E brunet, ras pe părți, iar părul și-l ține mereu prins într-un coc care-i alungește și mai mult figura, făcând-o să pară aproape ascuțită. Când zâmbește i se întrevede un șir lung de dinți ca de cal, mâncați pe laterale de metamfetamină. Recunosc ravagiile pe care le face metamfetamina în corp, nu din al meu, niciodată din al meu, deși am avut și eu momentele mele de derivă. Mă uit la el și pielea îmi tremură ușor la amintirea celor pe care i-am văzut la fel – mâncați de vii, consumați pe de-a gata, milimetru cu milimetru, de particulele de praf alb care taie în calciu, în smalț, în organe.

Locuiește aproape de mine, îl văd în fiecare zi intrând și ieșind din casă, îmbrăcat în pantaloni sport până la genunchi, adidași negri, uneori cu un maieu, alteori chiar la bustul gol, întinzându-se nonșalant, golănește, și etalându-și pieptul fără niciun fir de păr, brațele subțiri și atletice, abdomenul aproape scobit.

Se îndreaptă întotdeauna către mașina pe care și-o ține parcată în fața porții mele – un Opel gri, mătuit, zgâriat și lovit din toate direcțiile, cu farul din stânga lipit cu scoci. Zgâriat și lovit ca și el.

Prin geamurile mereu murdare ale mașinii se văd tapiseria cojită, buretele galben și jegos de dedesubt, un prosop care fusese alb cândva aruncat pe banchetă, cutii goale de bere, mucuri de țigară, pungi, haine, durere.

Se sprijină de portiera din dreapta, Opelul se leagănă încet sub greutatea lui. Își încrucișează brațele la piept și începe să scruteze zona. Mașinile trec, oamenii de la supermarketul de vizavi își aranjează marfa în cutii – roșii, ceapă, castraveți ambalați individual. Totul decurge cu o lentoare perfectă, de parcă timpul s-ar fi așezat și el aici, la noi, în intersecție, să-și tragă sufletul.

Cineva oprește în dreptul magazinului, pornește avariile și așteaptă. Semnul. El traversează zâmbind, se apleacă peste geamul deschis al clientului, nu aud ce discută dar îmi pot imagina schimbul de replici de complezență pe care-l ai cu dealerul înainte să îți dea ce ai de luat și să te cari de acolo. E, probabil, același pe care-l aveam și eu cu dealerul meu.

Se întoarce peste câteva minute la Opelul lui cu mâna fremătându-i pe banii care tocmai ce i-au intrat în buzunar. Nici nu se mai obosește să deschidă portiera, se aruncă direct prin geamul rămas deschis, scotocește prin maldărul de gunoaie, iese triumfător cu o pungă de hârtie maro, cu mânere, pe care o livrează imediat. Apoi revine la așteptare.

Uneori, când nu e prin preajmă, văd mașinile oprindu-se, în același loc sau în altul, șoferii uitându-se după el și apoi demarând nervoși, în trombă. Câteodată mai sunt și pietoni – băieți slăbănogi, agitați, plini de tatuaje, care bat praful sub picioare pe locul pe care stă el de obicei. Îi privesc și pe ei, nu atât de fix ca pe el, ei nu mă interesează atât de tare, pentru că pot să îi aud gândind. Hai, frate, serios că nu ești aici acum, chiar voiam, voiam acum, unde dracu’ te-ai băgat? Știu, pentru că și eu gândeam la fel în situațiile astea, unde ești, unde ești, vino să-mi aduci… Pe el nu îl pot auzi gândind niciodată.

Ne priveam deja de câteva săptămâni, mereu prin gardul de fier al casei mele pe care nu-l depășeam niciodată. Eu îl priveam ca o prizonieră, el mă privea ca un proscris.

Magdalina, mi-a zis prima dată, iar sunetele i-au ieșit aproape metalic printre buzele arse, mușcate pe alocuri până la sânge.

– What? i-am răspuns ca trezită dintr-un vis, ca și cum ar fi străpuns cu vocea perdeaua ireală dintre noi și-ar fi venit din dimensiunea lui în dimensiunea mea. Erau diferite, da, eram de pe alte planete, chiar dacă, în realitate, ne despărțea în fiecare zi puțin mai mult de-un metru.

Magdalina, a repetat. You look like Magdalina.

– Which Magdalena, the one from the Bible? am spus râzând.

– Maybe. Maybe not.

Nu am înțeles atunci și n-aveam să înțeleg, probabil, niciodată, dacă peste câteva zile nu m-aș fi dus eu la el.

Tocmai ce ajunsese în zonă, parcase pe același loc, era atât de aproape de gardul meu, eternul meu gard, încât îl puteam auzi respirând. Punea niște cutii în portbagaj și-mi sfredelea ceafa cu ochii încărcați, cu zâmbetul lui urât și unsuros, cu cicatricile de pe mâini, cu sunetul prafului pe care doar eu i-l puteam auzi circulându-i prin vene. Înlățuindu-i-le.

Am trecut prin poartă ca și cum aș fi fost împinsă afară, direct din închisoarea mea caldă și sigură spre curenții de aer înghețat care făceau, mereu, vârtej în jurul lui.

– Hi, i-am spus aproape, poate prea aproape.

– Hello, Magdalina.

– I wanted to ask you something.

– Ask me.

Ask me, și zâmbetul i-a dispărut brusc, de parcă ceva l-ar fi lovit în moalele capului.

– Do you know where I could find something?

– Depends on what you’re looking for. But I know where you can find many things.

A revenit peste câteva minute. Întinsesem deja mâna să iau, dar el a fost mai rapid. Mi-a pus unul dintre brațe pe umăr, iar cu celălalt mi-a îndesat ghemotocul în buzunarul pantalonilor scurți.

– Be careful, Magdalina, mi-a spus amar și i-am simțit respirația rece pe frunte.

Apoi s-a întors scurt și mi-a mai aruncat o privire peste umăr. Amândoi știam ce va face celălalt în continuare.

***

A revenit peste câteva ore, cu un prieten după el – un animal tuciuriu, cu o claie creață și dezordonată pe care abia i-o cuprindea un elastic de păr, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni scurți, de plajă, desculț, nervos. Își trăgeau amândoi nasul compulsiv și doar văzându-i îmi simțeam nările gâdilându-mă. Am dus instinctiv mâna la nas.

Prietenul i s-a trântit pe bancheta din spate, mi-au cerut amândoi câte o bere. Le-am adus din frigider, li le-am întins prin gard. El stătea la volan, cu picioarele pe bord, cu muzica gemându-i din boxe.

– Wanna go for a ride, Magdalina?

– Not tonight.

– Better. Better never.

Cel din spate a început să îi bată cu picioarele în tetieră, ca și cum ar fi bătut din pinteni. El a pornit motorul și mi-a mai aruncat o ultimă privire scânteietoare, își întindea brațele cu mintea să mă tragă înspre el, dacă închideam ochii puteam să-i simt ghearele reci cum mă strâng și mă împing lângă el, în mașină. For a ride.

– Why do you call me Magdalena? am mai apucat să întreb.

– Because you are bad, like Magdalina. You think you are good now, but you will get back. You already did.

Încă îi mai puteam auzi scârțâitul roților pe străzi, la minute după ce plecase, iar praful pe care-l ridicase în aer încă nu se așezase la loc. Prin bezna nopții mi se părea că îi văd lucind farul lipit cu scoci, respirația lui îmi lăsase un semn pe frunte, ca o stigmă. Voiam să nu se mai întoarcă niciodată.

Pentru că știam că data viitoare n-o să mai am scăpare.

 

Sursa foto

1+

Comments

comments

0 comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *